Ion Caraion›Poezii

Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniți, mersul infricoșetor și-un păr negru, ierbos, crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundație

tulbure rost... de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus cei ce ați fost înainte de noapte și zi cei ce ați fost, cei ce ați fost înainte de-a

Lipit de pantalonul înăclăiat și dens vântul are gust înecăcios de acid fenic – tendoane groase de ger se-nalță imens dintre obezile pământului

Am să mă întorc la voi, sunt sigur...Într-o zi vom fi-mpreuna iar, Virgil, Horațiu. La fel de triști sau detașați de spațiu vom scrie cărți cu vin

Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi, oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi, orasul-idee, orașul cangrenă, oraș adormit mai

Prin inimile voastre trec domnii cu trăsura - sub vânata cangrenă ca sângele sau drupa da, mâinile acestea-mbâcsite ți-au dat cupa murdară, să-i

Parcă s-a oprit cineva între câmpuri. Nu era umbră. Nu era om. Se uitau ploile îndărăt, Eli, și tăceai. Noi am crezut într-un Dumnezeu excroc, ce

Cinele la care ne-am oprit, ogoarele ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele. Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri... Noi am

Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi cu unghiile, cu ghearele, cu dinții cât o seceră. Șrapnelele ne-njura; curg apele dense cu

Ne ies Caucazii înainte rostogoliți, uriași, întărâtați. Cazematele sunt puse să iscodească – broaște țestoase pe rână. Se cunoaște după

Prin piepturile noastre absurde se plimbă orașele incendiate, amare. Păsările din ele sunt păsări de pradă. Oamenii incidentali vorbesc singuri și

Ne depărtăm...În noi destinul sună - grav metal cu tot ecoul înăuntru: cancer. Parcă suntem o gaură neagră und\' se-ncarcă vagoane cu porumb

În 1939 - ce toamnă! Refugiații polonezi umpleau șoselele. Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă-a ucis-o și-am colindat toată ziua

În partea de nord a târgului, printre barăci e o permanentă umezeală. Negustorii de haine, obosiți trec de pe un trotuar pe altul. E

Nu, nu e mâna ta care plânge, nu-i cântecul tău care coace, convoaie de codri mânate încoace și dropii de muzici scuipate în sânge. Mă fură

Se urneau spitalele pe jos – niște mari cutii cu sărbătoare, fiecare pat creștea c-o floare la obrazul Domnului Hristos. Înfloreau (Acolo Sus)

Orașele de la marginea pământului, vechi n-au blocuri, nici oameni pe asfalt sub Dumnezeu cenușiu și în înalt munții se plimbă cu copacii-n

Mă obosește cerul și nu pot să-l scutur – mătrăgună-n manuscris, n-am cui să-l duc pe brațe ca pe-o geantă copacul ăsta care m-a ucis. O mahala

Prin orașu-acela trec paiațe seara cu pecinginea-n broboadă, nu-i nici un blockhaus, merg pe mână cerurile, ca vitele, pe stradă Pe la

N-am rămas acolo nici jumate -Cine știe-n care parte mergem... Înotam prin iarba goală, ștergem grajdul vieții cu singurătate. Lucrurile nu

La marginea vieții zăceau oamenii veacului întunecat, privindu-se unii pe alții ciudat asemeni cavalerilor Sfântului Graal. -Nu mai avem rodii

totul a durat cât ne-am spus minciuni când ne-am spus adevărul se spulberă prietenia și dragostea rămase un pământ ars dar tu spuneai adevărul

Închiși în camere pătrate, presimțim din geam în geam, văpaie cu văpaie, orașul grav cu heleșteie negre cum urcă-n pat, cum bâjbâie-n

Ne colcăie alcoolul imensității-n vine ca-n negre cazemate o foaie animală; centurile ascunse sub carnea minerală incendiaza straniu pupilele