Ion Caraion›Poezii

Grijania ta de dragoste, tîrfă, muiere, Care treci pe bulevarde si puti a tăcere Care umbli-n ureche, cum rîcîi in ochi ... De-as fi meletar, ce

Mă întorceam de la propria mea înmormântare. Fusesem pus să vorbesc despre mine. Dar am uitat unde și am uitat cine Ieșea din țintirim c-un

Elohim și toamna destramată Veverița cât un sân de fată. Nebunatic, iedul tău din pântec. E o noapte care doarme-n cântec. Rareori tristețea fu

Cu apele-adormite-n mine de cine știe câte veacuri, mi-au răsărit pe suflet lacuri prin care mișună jivine. În molimă și colcăitul pieirii

m-aplec peste cer și adun o umbră sau un glas acum țăndări țipă cineva care n-a murit foarte demult urme dintr-un cult pierdut ultim

sunt stăpân pe nimic înfășur pe după gol zdrobirea a ceea ce îmi lipsește împlinindu-mă îl chem și gonesc presimt și-alung

Femeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic, de seva tropicala sau stranie meduza te uiti in alta parte, cand se descheie-o bluza, perfida, nu

Ultima lume. Stau ca într-o piersică din care oboseala scoate în fiecare zi tegumente, grimase ori stropi de praf. E o lună pe

cu ciorapii în dinți viața curge câinește pe lângă oasele Senei cocotele ghemuiește Parisul într-o minge Iisus își vinde cuiele turiștilor hai

Viața mea a fost o cenușăreasă care nu și-a mai găsit condurii. Creșteau împrejur zorzoanele naturii, iar zorile-ndemnau \"hai\" și noaptea-mi

Întunericul fuge printr-o biserică iberică, O! straniu cor iscodiserăți, ielelor. Oaspete amăgirii, la pigulitul stelelor, piatra albastră a

Omul trece peste ape. Păsări de noapte în triburi întârziau pe nisipuri cu soarele-n pleoape. Ascultăm dintr-un gang de-antracit și de

Munții își presară frunzele pe cer. Dor de nemurire, crești în pieptul meu! S-a făcut întuneric în Dumnezeu. Pentru ultima oară,

Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră: să treacă peste mine cu roțile și să mă farme căruțele toamnei de fum huruind spre cazarme. Doamne, mai

Cu inimă la coarne, cineva dă cu copita-n lacrimi Încă unul care încearcă să potcovească eterul. Pe urmă lucrurile se complică și ard toate

O mulțime de cârji goale își pierduseră stăpânii Talerele oarbe își aminteau, ca de niște vase nespălate, de tâmplele morților. Și uitându-se-n

Ploile mulg orașul din toate părțile bărbații plecați în războaie și-au strâns inima, și-au dus cărțile. Drumul de noapte taie, sparge în

La iruga verde din pădure pe-adormitu-n zale, c-o siringă noi, de braț, prin somn, l-am dus, să-l ningă-n văi cu sirincși – solitudini

La început fu asfodela. Iepurele dormea lângă Abigaela. Ea-l tăie noaptea și-l puse să fiarbă. Dumnezeu se uită în iarbă. Din aburii întorși

Ploaia care se-ndeletnicește cu creșterea melcilor și a mohorului ne ciocăne-n geam. Viscolește cu păsări. S-a oprit. E-o lumină

Universalul jind al nemuririi și-ntoarcerea copiilor în zei. Ne îmbrăcam în viscole ca mirii ori rătăcirăm prin eglogi cu ei Noi dragostea, noi

Ce liniște stranie e-n noi și ce-adânc ! Somnul a venit ca un ciorchine din care nu pot să mănânc. Somnul a venit ca un viezure, să mă

Pleacă trenul. Vine trenul. Se cutremură edenul. Dum-dum! Bum-bum! Ciuciuleții s-au udat până la piele Nu mai mânca din ideile

iar ne deșteptăm iar ne îmbrăcăm iar intrăm în scenă din toți pantalonii ies toate picioarele spectacole ! spectacole ! toate rolurile s-au