Ion Caraion›Poezii

Întunericul fuge printr-o biserică iberică, O! straniu cor iscodiserăți, ielelor. Oaspete amăgirii, la pigulitul stelelor, piatra albastră a

păsul și grija mea pentru alții vor scădea se poate întâmpla orice nu mă mai grăbesc fiecare clipă aș vrea s-o întârzii mie însumi străin

O scamă care cade pe turnul de flaute ne prăbușește în cer într-o zi se-ntoarce fiul risipitor nebuna se bucură că sperie soldații

Îți plac picioarele mele ca niște bifurcații de oțel două trupe zorind către-amiază pe-un pod albastru jonglerii elastice stupefacție a

Zboară cu burta în sus Zboară cu trecutul înainte V-am spus că nu sunt păsări adevărate V-am spus că nu știu să cânte V-am spus că au

Nuci sălbatice mirosind a rut sexele curgând ca o rășină în sirii clopoțeii acestor mistere care se mănâncă – fructele deschizându-se

Decorând singurătatea cu argint sihaștrii-și înalță telescoapele veniți să v-alint, veniți să v-alint, submarine de sub care s-au

În oglindă, mereu, Avem negativul. Ce de piatră-ați cărat! Nu e nimeni în palat. Curg lacrimile piticului Pim înapoi. Nu-i numai ăsta

Sub aceste fastuoase păstăi ale nebuniei cereți de la mine seninătate o! miraje-aplecate-n toate-ademenirile poate că nu voi sunteți

Păsări obosite ca salariile vechi se sfâșie semnul peste corul arborilor ce de pliscuri și gheare ce de pliscuri e rana care pavoazează

A fost o mare a noastră și-un cer al nimănui pustietatea își bătea cuiele din ce în ce mai adânc o sare bătrână se așază pe degetele

Din generație în generație fetele trec râul cu fustele ghemotoc la piept ca un al treilea sân țăndări se face lumina și zuruie frunzele-n

Locuim într-un pepene cu semințele roz acest neam cere semn prin ciorbă gunoaie biografii bucătărie prin corespondență și baie

Prin moartea mea se va închide istoria n-ai fost în arenă tocmai când flăcările te căutau ca pe mireasa purtată la gât prin

Acest cerc a fost totdeauna un pătrat există încrederea în ploaie și încrederea în soare și apartenența la starea de conștiință a

Vecin era Dumnezeu cu Cain Mirosea a rufe călcate, a dude Securea pesimistului doarme în cui Copacii scapă un fruct ca un cuvânt auzit în

O să întârzii prin litere ciudate alfabetul va fi ca un oraș fără străzi e rândul meu să mă retrag în vaier cei care știau atâtea

În propria-i plămadă se-neacă râul de pene să aduni zburătoarele să greblezi întunericul să pui patru nasturi de chiciură

Ținut semănând cu o pisică sălbatică frunzele aberante scuturând viitor ca sânii în gură ca un măr fără duminecă râul ca lebădă e-o

m-am dus în cimitir și-am scos râme fuseseră oameni s-au iubit s-au urât s-au furat au plâns râdeau și tac – iată cu ce se pot momi

Veninoasă, carnea pământului... Tu uiți și nu uiți. Ei, da! Se lasă noaptea și ziua nu se lasă, Că-n orișice-ntuneric e totuși puțin

Mogâldețe violacee chopin și cartofi tu – tu – tu – tuuuu tututuuuuu tu ce dans va preschimba cuvintele în regi? papagali scofâlcind

mi-adun oasele sângele carnea fel de fel de-ncurcături potrivite mai bine mai rău le-am pus într-un sac de într-un timp sunt grăbit nu

Copilul ca un colier în jurul gâtului Adevărul se ocupă cu tăcerea Te-ai sculat nicăieri Pe genunchii tăi ca două cutii craniene Litere