Ion Caraion›Poezii

În cercurile tale se-ncurcă războinicii Ca să iasă, își taie drum cu sabia Dar drumul se-nchide Ieșirea nu e prin tine Ieșirea e prin

Da, a fost ceva... Puțină moarte. Și apoi iarăși puțină. Se-nvârtea (o să-ți spun eu) pământul cu mine. Slăbisem tare. Și când ajungeau

Același vânt petrece De ani același drum. Cetățile-s de scrum Și-același ropot rece Pe cer e-un eleșteu În care se văd munții. Nori vin în

Ca un caraghios de alt caraghios, amiaza dulce se răsfață, râde timpu-ntors pe dos de timpu-ntors pe față și de ele-amândouă strașnic

Totul a durat cât ne-am spus minciuni când ne-am spus adevărul se spulberă prietenia și dragostea rămase un pământ ars dar tu

Paralel, paralelă Buzunarul în chip de umbrelă Peretele cu fața la spate Păpușa cu fața la perete Ieri Azi Mâine O plantă și-un câine Un

Fiecare mișcare e-o durere Această parte a corpului vociferează și tulbură tot ținutul din jur Abia mai știi din ce gang ieși, în ce gang

Ce poeme și ce Franța! Însuți nu te mai cunoaște. Ucideam – era de Paște – Grâul verde ca speranța. Negru-copt ori roșu-bubă Macii...

Nici mai sură nici mai pură Pe balanța cu lemurii Cântărește vremea vid. Încă un zid. Încă un zid. Încă un zid – și încă...

Soarele-n beci tăiat, acru. E un masacru. Vei veni. O să treci. Tulbure. Pesemne de mult a fost amiază. Limbajul eșuează în

Nu mă mai cert cu tine, am obosit. Străin și obosit, sălciu și ascuns pe după întrebări la care n-ai răspuns, tu ai fost, ai ars, te-ai

O femeie de demult s-a stins în amintire ca o scânteie după ce aprinde pădurea; frunzișul care-a luat foc miroase a fructe necoapte la

Mi se urâse pe lume la nesfârșit noroiul... noroiul... noroiul... pe marginea lacului, convoiul înainta obosit am alunecat, n-am mai

Somnule, depui toată biografia mării pe-o umbră de om al cui vas ești tu, mică mașină dumnezeiască? merg înlăuntrul acestor note muzicale ce

fuseseră alte iubirii, fusese altceva când și când soarele developează surâsuri film cu iepe fătate. minciună și cenușă. se mușcă

Spre-a nu renunța la nimic din tine și din toate (ce liniște moale pic! pic! pic! pic! picură pe cetate...) din toate-ale tale ciuruite

oratoriu de după amiază picură mușchi de pământ acoperișele au vieți de așteptare criticați morții, că ei tac viața a fost o naștere

Acoperișul în stare de șopârlă dispăru prin ieșirea la mare și intrarea la apă a fetelor cu pantofi de urlet un grupuscul funebru țopăia prin

Lemne upanișade lemne două pâini pe-o garoafă sulimanurile modei viața-i o scroafă despicare clipă de măcelărit soarele ninge pe

Flăcările repară întunericul cu rumeguș de scorburi Îmi duc viața într-o scorbură care se cheamă viață buchisind pe-ncetul teoria peșterii

timp ticălos, umbre și vânt femeia își trecuse un picior peste piciorul bărbatului cealaltă pereche de picioare al doilea picior al ei

Liniștea-i ca un fus pe după care timpul și-a-nfășurat încâlcelile sau barba de sus dintr-un cuib de la subsuoara fagului oul pictat în

Veghea mi-a desenat în culori două păsări fragile una cânta seara pe-un perete zile și zile din tavan cealaltă cânta-n zori doar o

Ciorchine de cine știe – și el – ce fel de rău ori bine în mine Povară avară o ploaie bălaie de vară afară Fruct