Ion Caraion›Poezii

Simte-n ea crescând un ou de la roșul cocoșel. Nu se poate prin ecou. Deși tânăr, și pe el pe-ndelete l-a-nvățat. El se plimbă-n lung și-n

orașul acela a fost poate sat; nu-i nici frumoasă lumea, nu-i nici urâtă; ce am început? ce am terminat? câtă pâclă străbătui? mai este

Cu pas de-armăsar plimbat sub stele ososul mădular al orii mele țâșnii-ntre păroasele magmei tale (ca o gură) adâncuri. Și oasele

ipocrizia-i o pisică a lui șorici plină de șoareci adică adică un porc de pisică uriașul nu doarme aici văd numai umbră numai

acolo-n țintirimul de sus echinocțiul a aprins lumânări fiecare stea arde câte o vreme apoi se stinge vine în vizită pustnicul cu

totul e proaspăt și roz de pe jgheaburi săr picuri cad perle ies aburi iese și sare din iarbă un coșcogeamitele din pat o mare mare din baie

Luna a luat soarele cu ea. Dintr-o piatră strigă un glas. Inel pustiu. Nu mai avem timp frumos, nici păsări. Despodobit, sună pe sâni un

Eram sălbatec și trist Am devenit bun, fiindcă tu credeai că sunt un fel de semn al contrazicerii aparențelor Murise-n cer ziua

în noaptea aceea, până la ziuă aproape fiecare a crezut că războiul și nenorocirile s-au terminat încet-încet nu te mai simți legat de

un sfredel care zboară mimând sicriu și om, cu ciocul și cu gheara scriind ca o peniță – ciocănitoarea-ncearcă pieziș din pom în pom, pe

O, cât n-aș da s-ating în pura vale-a desăvârșirii, timpul ca pe-o rană din care altă mână năzdrăvană din când în când să lepede

Mi s-a părut (ce să spun morților?) că văd o flacără mare. Era câinele farmacistului rătăcind – fără culoare – pe locul blocului căzut

Lacrimi pedagogice. Obiceiuri bătrâne, reci ca niște logii. Ce – dincolo de grosolănie – rămâne? Uriașul nu doarme aici. Ipocrizia e

În colivia galbenă-o maimuță mai clănțăne glumeț dintr-o idee, iar pomi rotunzi cu stelele se-asmuță din cerul nopții plin de

cioara-ncurcă broderia liniștii subțire dintr-o dată; ce-o fi văzut? Peste care cimitire o fi zburat și-acum povestește speriată? a

această epocă de cocă această formă de sincopă cu continente de otravă sau pendulări de porc și popă coborâtoare din ne-slavă și din

în brațele tale mă simțeam ocrotită un cântec se-așeza pe copită o frunză pe umăr o umbră pe deget necheza calul nebun acum preget să

zălog de sânge doi metri de foc pe caii mei de ger și sare cu ciocul verde și cu puii-n cioc trecutu-ncearcă apa la vărsare se gudură

eu-s aerul prin care trecuse inima ta ca o casă fără ferestre expulsie extranee luxură de creolină poduri și tortură orchestre de

Tulburate drumuri ne cer. Apă, foc, pământ, cer. Stihie cu stihie. Și scorii. Bună seara, lujerul florii! Nou-i vechi și vechiu-i

Din noi în noi, confuz comunicante cascade-n lungul cărora eternă e numai curgerea aceasta dintr-o pernă de aer mult în alta, când pe

Am auzit un scâncet și m-am uitat era prostul care udă florile bolborosind: „Nu, zău!...” „Nu, zău!...” – spunea omul „Nu, zău!...” –

... iar omul, un om care umbla în bărbie (Vorbiți ca niște geamantane. Ce parcă plecăm undeva?) Omul acela adie über allnie... și n-o să

Se tunde iarba. Se cosește fânul. Pământu-i o felie de pâine grunjoasă. Bătrâna cenușă a zilei. Bătrânul nopții craniu de pâine. Ce-ți