Ion Caraion›Poezii

am fost la întâlnirea fără corp am umbrit jertfa adăpătorilor de orale pe talismanele pierzaniei răsturnat pus-am alte cântare plumb

Are putere clipa aceasta pierdută să stăruie în mine și-n pătratul ferestrei Sunt vise la care lucrăm prin somn toată viața neluîndu-le

A priponit prostia de stâlpul mare-al porții. Din blid și din găleată îi dă ca să mănânce. Pe prispă-ntr-o tipsie pițigăie toți morții,

toamna a sosit fără să vină maică-sa a plecat fără să-l facă așa că așa că? odaie fără pereți fără ziuă fără sânge în care se moare-n

un ochi mare ca o smochină fanată schelete la rând răsărite-n viitorul dublului nud agonic var apropiere care ne-alungă triunghiuri în

din ea ca dintr-o fosilă nu se vedea – lung – altceva decât schema unei compozitoare alunecă degete și sunete bărbatul a acoperit-o

sub cât scrum de lumină gânditoare sub câtă monedă a morții lezată glorie lavă senzuală în realitate el va fi devoratorul viscerele

m-am făcut bine cu bucuriile am sleit fântâni care secau n-am de ales puteam lumina ca urma copitei de rea pe ecranele nordului puteam

femeia-otreapă cărând funii de țeste coroane se schimbă sensul desenează-mi acele suspendate jumătăți de țipăt pe pământ va

Cerneală și singurătate. Alb și negru. Măcar atâta rămână. Măcar timpul plecat. Cerul rupt pe fântână. Câmpul nearat. Ziua sfâșiată-n

vor dispare întâi pandora și pyrrha nu cupa nici lira în care se scurmă așează-te-aici epitemeu și uită-te-n urmă sunt eu

s-asculți timpul din fructele de fier ale gutuilor care scandează-n plantații de pliscuri freneticul praznic discuri în imensitate eu am

Hambarul din care nu mai iau și nu mai pun; decepția palidă a drumului sferic; aș fi putut fi mai rău ori mai bun; există boli mici de lumină

mi-am lipit sânii de un bărbat n-a simțit bâiguia luna fonfăia pădurea coacăzele parcă ar fi fost vii așa curgeau stropii de sânge din

noi am mâncat pietrele era inima ta de nomol măcar erau epitafele lunii succesul e murdar parcă trecusem și nu trecusem de lume

Rece-i ciocanul, rece e piatra, rece e dalta. Stihiile nasc anapoda una din alta. În fiecare-s toate – cum vin mereu, cum pleacă nopțile și

apărați-vă sângele ca pe unica eternitate întreg viitorul culoarea trecuturile toate alungau sarea o!amestecătoarelor de roate și

strigam din răsputeri mâinile mi-atârnau ca două curele e ieri dați-mi geanta sunt rănile mele sunt planta e planta dar fusese? heee!

mortul cară pe dumnezeu cu roaba, la porci volume serii seri cuie cu care se joacă un prost am fost prin oasele noastre ca niște

Prin albul oval și rece-al palorii de lună seara câinele părea cal deasupra ierbii care sună (drum de Sine) egolatră a metal prin

Învieri improvizate Nisip întors pe dos Nici lemnul nici piatra n-ajung să plăzmuie barem un deget, barem o unghie de zeu Pământ

Ofelia spune: Pierre e bou e în taur născut și e bou apoi mângâie pisica și mă roagă să stăm câteva minute pe o bancă la soare

polonia e o cerneală simpatică polonia e un colaj de obloane polonia e o eventualitate polonia-i o toamnă frumoasă pe care o aleargă

poftim pachetul acesta sfios de lumini sau scheletele sării despărțind principiul de convulsii cum desparte sabia, viața de așteptare