Ion Caraion›Poezii

A plecat pe ea – răsfrântă – i-ascultam gândul cum cântă. Fiecare-avea o pată: unii-n gând, alții de plată. În seara-aceea peștele cu

Fructul meu – ce fruct sihastru! Umbra mea – ce țeapă! Ca un pepene albastru, ceru cade-n apă. Dumnezeu mai știe cine, c-un opaiț

Are o cârjă, un papagal, o pendulă, o gheată, e făcut parțial din frunze și apă inegal închegată, partea cealaltă sau restul e-un amestec de

Patronul asfaltat și ideal scoate troile din cal. Raiul tău de tinichea murdărise steaua mea. Se zbătea într-un păhui dimineața

Uneori ploile... flamingo... uneori... Sunt zidul. Cine fuge cu mine pe deal? Halucinanta pădure... râul cu umbre... medicii pădurii prepară

O invazie de cuiburi de păsări și-n față absolutul decoru-nlocuiește țărușii veșniciei din tot ce-a trebuit rămase doar ce pare sectele

Aurul verde al stelelor jilăvi fețele. Mi-așezaseră casa pe valuri, ca să mă aflu oriunde. În hlamide de brumă, copacii cu bețele în mână, pe

Semn e și timp e de toate ororile o! privighetorile prea veghetoarele cerului limpede ca sărbătorile celuilalt care le vântură... sumbră

Vin prea târziu bucuriile calde ca, de pe mări, naufragiații uitați... prietene, scrisorile noastre se vor naște a doua oară în alți

Mâini fragede zvâcnind pe clampe ireale ca pentru baldachinul celestului decor; nu sunt nici ale mele, n-or fi nici ale tale – auzi-le cum

Într-un stins ecuator biv-vel domn perturbator. Era vânat. Invers apus. A bătut și mi l-a dus. Țin de-o cegă și de-o turlă. Gândul

Textilierul din Avignon avea doi câini, două fete, avea doi ochi negri și domenii multe, dar el visa o fermă peste Ocean... De bună

Pe chipurile lor idioate bâlbâia frica limba ajunge șezutul dragostea va fi distanță moartea și mortăciunea li se ghemuise-n privire toate

Într-un limpede orgasm, pân′ la ușa unde șezi, urc în panică și basm, cu-ndoielile grămezi. Stea ne-ndemânatecă de neliniște și grâu,

Lipiciune sepulcrală, delicată vietate, moliciuni corupte fraged, luna-n cui se zbate? Potecile-au plecat împrejur ca niște elegii

Există-n apa vieții-un pește pe care-l beau de sete inși ne-ncrezători că apa crește în locul celor ce-au fost prinși. Iar primăvara ies

Deasupra mea-nflorește, prin dimia nopții, migdalul și nu mai e întuneric; pereții se căptușesc – simplu – cu pace; fiarele nu-mi mai

Două spectre mute ca doi vornici și-una goală – plină de tuleie. Beam toți trei în fundul unei grote. Ea vorbea mult, tu tăceai

Soare Viscol Umbră Gând Păsări Liniște Omăt Și natură! Și natură! În penaje noi, condurii În vechi mantii, tremurând, măreția morții

Când vor pleca ploile din Munții de Os cu Lady Mac Lye, de după fiecare evantai unghiile ca niște agrafe îți vor sclipi grațios. Capătă

Fertilitatea simplă a șesului, când sparge un coc de nervi în orice copil ori mădular – suind mușcați de soare la sângele cu alge striații

Enigma se desparte a reverii și ceață... Promoția durerii ori vârsta de pe mână și-or semăna, cu toate că mâlul tot se-ngână din două părți

Puii de asin, cu botul lipit de lună; din nările lor curgând gândaci de apă dulce... Poate că în dimineața aceea o durere s-a dus în larg și

Apoi cântecul trecu pe la toate mesele, ca un fluture din care se scuturase ceva. – Soarele! o fi zis morocănosul. – Seara! răspunseră