Zavalic Antonia-Luiza

Wow, acest poem trăiește în fiecare cuvânt, chiar și în pauza dintre cuvinte.

Un text brutal, dureros, plin de inimă ce deschide larg ușile nesfârșitului.

Cred cǎ bunicul tău a primit cel mai frumos tribut. Acest poem strălucește lângă stea lui.
Copilul Leonard încă privește prin ochii lui Leonard cel matur, a cărui copilărie s-a sfârșit în acea zi funestă în care a atins singurătatea și a decis să se vindece în cărți înțelegând iluzia/trucul morții. O lecție fantastică despre maturitate, care se desfășoară într-o singură zi, zi în care copilul-poet descoperă cǎ moartea nu este nimic altceva decât cea mai mare farsă din lume și cǎ tot ce-i viu nu poate fi îngropat la doi metri în pământ ci continuă să respire în altă formă, dimensiune, constelație. Acolo unde stelele au nume după fiecare suflet.

În acea zi, copilul Leonard a devenit bărbat, poet, filosof și mai presus de toate a devenit un om care s-a umplut cu dragoste și har. Eu cred cǎ te-ai născut poet, dar în acea zi datorită alegerii tale de a veghea lumina care nu se mai stinge ai primit darul vederii depline. A fost un punct de cotitură, iar tocmai alegerea ta, te-a făcut poetul care ești astăzi.

Inima ta să-ți fie binecuvântată cu infinită dragoste, bucurii și împliniri!

Un poem ce vorbește despre destinul unui artist (eu una intuiesc a fi poet) ce dăruiește frumusețe prin însăși existența/creația lui. Evident va arde mai repede decât majoritatea, dar oare care este până la urmă farmecul vieții? Dacă nu această dorință de a străluci puternic într-o lume în care lumina este tot mai rară.

Mi-a plăcut în mod deosebit:

“însă darurile
mai ales cele cu suflet
sunt partea stângă a oricărei ființe“ (ce frumos scris, o bijuterie în cuvinte)

“singurul drum este cel al iubirii
oricât de întortocheat
la capătul lui este mereu un licăr
și un om trimis anume”. (cât de mult adevăr).

Erika,

mulțumesc foarte mult pentru cuvintele luminoase, analiza pe text şi timpul dăruit.
O bucurie neașteptată.

Cu necântărită gratitudine,
Antonia.

Salutare tuturor!

Mulțumesc organizatorilor, mulțumiri speciale lui Bogdan Geana pentru efortul depus.
Succes tuturor participanților! vǎ citesc și vă ascult cu mare drag.
Aleg: “beautiful vintage hearts” şi “gândește-mă”.

Vǎ doresc o vară minunată și plinǎ de poezie!

pentru “insula asta minunată ancorată de tâmplă”.

“insula asta minunată
ancorată de tâmplă” O imagine deosebită care mi-a plăcut (în mod special- preferata mea din poem: cireașa de aur). Cred cu desăvârșire că în jurul ei luminează întreg poemul.

Poemul descrie o lume de vis care prinde viață numai în jurul dragostei, acea insulă unde “visele au o altă anatomie” unde te simți viu cu adevărat fiindcă tot ceea ce privești este frumos, încântător, de poveste.
De asemenea remarc următoarele construcții vizuale de efect: “duminici fără cuvinte”, “trupuri de vară”, “aripi despovărate”, “eu port o cravată cu mierle, uneori o cravată cu pești”. Frumos!

Un poem deosebit care după părerea mea trebuie remarcat. Atent construit în jurul celor mai iubite ființe care ne-au lăsat lumii, pe mai departe. O mărturisire despre sensibilitatea celei ce dăruiește viață, despre fragilitate și putere, despre toate contrastele ce însumează un chip veșnic, ca o icoană ce respiră în noi. Eu mă pot vedea pășind în poemul tău admirând portretele părinților tăi în cuvânt.
Răscolitor.

Wow,

mulțumesc pentru acest comentariu savuros, cu totul neașteptat.
M-a bucurat în mod deosebit.

Cu gratitudine.

Vă mulțumesc pentru semn, interpretare și timpul dăruit. Apreciez enorm.

Cu imensă gratitude și scuze(le) de rigoare pentru întârziere.

Mulțumesc enorm pentru feedback și recomandări, voi corecta.
Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului. Aș vrea să am o viață numai pentru poezie, tare aș vrea.

Cu imensă gratitudine.

Domnule Paşa,

Vǎ mulțumesc pentru atenționare, este bine primită, îmi cer scuze fiindcă nu am scris un comentariu elaborat şi convingător pe text (de cele mai multe ori din cauza timpului meu limitat), așadar elaborez în cele ce urmează:

Un poem despre forța spectaculară a dragostei, cu puternice imagini vizuale şi senzoriale:

“limba asta a mea de carne care uneori nu vrea să spună nimic” […]

“limba asta care mă ispitește să ling carne înghețată
pînă amorțește și se face ca tălpile schiurilor,
doar alunecă din tăcere în tăcere că despre iubire uneori nu se poate vorbi decît
așa cum vorbesc statuile și picturile și sincopele în muzică”

Poetul sculptează acest poem, face o paralelă cu un dezastru natural actual, aducând lumea interioară în toate suprafețele posibile, inundabile și fără posibilitate de salvare.

“despre iubire se tace ca lacrimile prelinse pe obraji ca apa pe pereții salinei”

Cuvinte stau de veghe, martori ai suferinței ce naște și mistuie inima poetului până la extaz:

“dacă aș fi un topor, aș vrea să fii copacul, să fie asta iubirea noastră
eu înfipt în rana ta, tu, primindu-mă, acceptîndu-mă
amîndoi ne facem datoria și nu ne mai doare pentru că ne iubim,
sîntem îmbrățișați, sfîrșim și ne iubim
nu poate fi nimic mai frumos decît focul în care ne topim […]”

Acest poem este o confesiune ce trece peste toate granițele naturale numai să ajungă în inima celei alese:

“eu nu ți-aș pune un mesaj scris într-o sticlă în mare
aș picura doar niște sînge în ea și dacă din întîmplare ar ajunge la tine și ai gusta
cu siguranță ai ști ce-i amarul, ce-i durerea.”

Un poem ce convinge pânǎ la ultima emoție, pânǎ la ultimul cuvânt.

“dacă aș fi un topor, aș vrea să fii copacul, să fie asta iubirea noastră
eu înfipt în rana ta, tu, primindu-mă, acceptîndu-mă
amîndoi ne facem datoria și nu ne mai doare pentru că ne iubim,
sîntem îmbrățișați, sfîrșim și ne iubim
nu poate fi nimic mai frumos decît focul în care ne topim
și cineva ne gustă și rîde și e fericit”

Să pui toată dragostea în câteva cuvinte, să le faci să sângereze apoi să se întoarcă în toate inimile ce bat pe această lume, în pieptul fiecărui îndrăgostit.

P.S. Ofelia, fetița mea (de 5 ani jumate) adoră poezia ta (într-o zi mi-a cântat câteva versuri și mi-a spus să-i pun melodia aia cu “cerul pe nas”.

Cuvânt, emoție, lumină.
Un colaj de imagini, toate îmbinându-se armonios în acest tablou ce adie în frumusețe.

“e dimineață
soarele se adapă din lacrima
omului nedormit”

Un poem în care poți locui.
Daniela, cuvintele tale curg spectacular, mă regăsesc atât de mult în scrierile tale, iar în acest poem, cu desăvârșire.

“ni s-a spus odată, de către mulțimile acelea rămase apoi tăcute,
că vom fi frumoși după ce ne vom frânge.

dar noi credem că s-au înșelat.
eram mult, mult mai frumoși înainte.”

Mulțumesc mult pentru cuvintele dăruite, pentru interpretare și apreciere.
Cu gratitudine.

Leonard,

îți mulțumesc pentru privirea ta sinceră, tăioasă, obiectivă. Poate nu am reușit să pun în ramă potrivită tabloul pe care eu l-am văzut. Prezența ta mă bucură întotdeauna, chiar dacă îmi subliniază neajunsurile, efectul este același.

Îți transmit gânduri luminoase,
cu drag.

Un poem răscolitor. Viu si abrupt în fiecare cuvânt, emoție, trăire.
Consider un poem bun ca o săgeată care vine de nicăieri și te doboară, sângerând din tot soarele care arde pe dinăuntru. De luminat!

Mulțumesc din suflet pentru interpretarea luminoasă.
Cu imensă gratitudine.

Ariana,

scrii deosebit de frumos, delicat, serafic chiar, te citesc constant. Cuvintele tale curg râuri de emoții, tablouri pictate de un superb artist. De când cu Radio Agonia (mulțumiri inițiatorilor, organizatorilor și tuturor colaboratorilor), deja pot citi poemele cu vocile voastre, iar vocea ta este de o frumusețe delicată, deosebită.

Poemul tău l-am citit cu vocea ta și e pur și simplu wow acest efect.

Cu drag,
Antonia.

Mulțumesc enorm pentru feedback-ul luminos de apreciere.
Îți doresc o primăvară încărcată cu multă poezie, culori frumoase pe pânza delicată a sufletului tău ce radiază din plin frumusețea cuvântului.

Cu infinită gratitudine.