Labyrinth

O poezie care pare scrisă după o sesiune prelungită de yoga metafizică amestecată cu un maraton de documentare despre vulcani și DSM-V. Titlul „Labyrinth” e perfect: cititorul chiar se rătăcește printre metafore care „sângerează”, suflete de coral cu tulburări obsesiv-compulsive și bănci rănite emoțional în mijlocul anotimpurilor (probabil în plină ședință de consiliere psihologică vegetală). Frazele lungi, aproape infinite – la propriu și la figurat – dau impresia că textul s-a apucat să se scrie singur și, la un moment dat, a uitat să se oprească. Între „meteoriți” și „bazine Yellowstone”, cititorul are ocazia să se simtă parte dintr-o piesă de teatru suprarealistă în regia lui Salvador Dalí, cu decoruri croșetate de Ofelia într-o cămăruță fantastică (unde probabil se proiectează filme cu marțieni din Ciorogârla). Finalul, cu „poezia care îşi deschide ochișorii umezi din labirint”, este un climax lirico-pluşat, ca un pui de metaforă care s-a pierdut în depozitul de simboluri. Concluzie: Un text dens ca o cremă de castane suprarealistă – cu arome de ermetism liric, dar și cu momente în care cititorul simte nevoia să-și pună o hartă pe masă și să strige: „Ofeliaaa, cum ies de-aici?!”

Wow,

mulțumesc pentru acest comentariu savuros, cu totul neașteptat.
M-a bucurat în mod deosebit.

Cu gratitudine.