matei ghigiu

un om murea pe un câine și câinele îi spunea: mori omule mori pe mine acum cât te mai pot lătra cât mai ești culpabil cât îți mai ies de sub unghii păreri și omul murea. murea pe un

ne vine așa cîteodată din adînc sau poate dintr-o frumoasă incertitudine o pasăre ierboasă ne vine și cu mîna ei vorbitoare ne construiește cîteva ferestre cîteva lucruri portocalii printre care

poate că nu era nevoie de toată acea retorică a acelor de ceasornic de pledoaria covârșitoare a femeilor înalte de pletele lor luminând drumul caravanelor de fluturi umilul domn al cărui nume a

timpul cu așchiile împrăștiate leii uzi de atâta goană vioara orbului decăzută la rangul de exponat sunt atâtea filtre prin care întâmplările noastre se văd mai opace tu mă privești încântată imi

aerisirea aceasta dintre mâinile noastre suspendate deasupra ploilor rochia de corali pe care o purtai în ziua micului dejun subacvatic iubitul tău înlănțuit ca o altfel de carne pe deasupra

simțeam de la fereastră cum o tânără îmi surâdea dintr-o parcare dincolo de lanul de grâu dincolo de câmpia de pietre mișcătoare ea îmi surâdea cu umerii simțeam de la fereastră nefireasca ei

printre ierburi pe sub lespedea oarbă a pământului mugeam ca niște șerpi surprinși la o cununie ne transpirau mâinile ni se făcea dintr-o dată o sete cumplită în timp ce iarba devenea

e vechi poemul acesta în care tu ești aripa unei păsări de aer în care tu ești aripa unui miracol de aer și iată din mijlocul lucrurilor apare o prietenă vizitatoare are iarbă în locul unde ar fi

era o femeie îmi suna la ușă după miezul nopții îmi spunea că a venit să mâncăm struguri scotea din plasa de pânză un iepure alb_negru sublinia faptul că ar putea fi un melc cu urechi

abia acum când mi-au mai rămas prea puține lucruri mirabile când stau cu vioara asta de sticlă în palme așteptând regăsirea orizontului abia acum începe să mă roadă frica aceea bolnavă obsesia

atâția erau ei sau cel puțin atâția reușisem eu să cunosc în scurta mea carieră de geograf al sentimentelor ne întâlneam pe câmpii ne recunoșteam după infirmitatea umbrelelor (erau care mai de

pentru că timpul își aduna seva din visele noastre abia mai aveam conștiința trezirii în rest ne visam pe rând poposind pe sub imensele poduri carnivore hrănindu-ne copiii cu laptele imaginar al

neluând în seamă apusul ea își învelea amantul în solzi de pește urma corabiei plecată în căutarea lumilor ne mai urmărea încă și ca o rugină vitală rătăcirea memoriei ne ducea rând pe rând în

aveam niște aripi de sticlă le purtam numai dimineața și la înmormântările cuvenite iubita mea (respiratoare de performanță și multe altele) mă lăsa să zbor prin cameră închidea cu grijă