cineva ajusta umbrele (o pasăre luminoasă trecea prin pământ)
de la o vreme iubita mea învățase să necheze
îmi fornăia pe umăr cu o patimă nemaibănuită
mă devora nemaiștiind cum să mă
un om murea pe un câine
și câinele îi spunea:
mori omule
mori pe mine
acum
cât te mai pot lătra
cât mai ești culpabil
cât îți mai ies de sub unghii
păreri
și omul murea.
murea pe un
ne vine așa cîteodată din adînc sau poate dintr-o frumoasă incertitudine
o pasăre ierboasă ne vine și cu mîna ei vorbitoare
ne construiește cîteva ferestre cîteva lucruri portocalii
printre care
poate că nu era nevoie de toată acea retorică a acelor de ceasornic
de pledoaria covârșitoare a femeilor înalte
de pletele lor luminând drumul caravanelor de fluturi
umilul domn al cărui nume a
îngera de jos ne striga
ne așeza pe scaunele de fum
ne număra firele de păr cu privirea
dincolo se pregăteau alte mistere un alt timp se răstea la suprafață
bicicletele domnișoarelor cu eșarfe
ne mai aventurăm câteodată printre smârcurile aflate la îndemână
bântuim pe acolo până când cineva
(o voce o veghe plăpândă o nemaibănuită tânără îmbrăcată în tânăr)
ne strigă la masă ne
poate că ne lăsam vrăjiți de sunetul ei amplu
ne trecea pe lângă urechi ne plescăia cu limba timpanele
de sub clopotul de lapte
se auzea respirația umedă a asfintitului
păsările adormiseră pe
era o stare în lucruri
somnul încerca să iasă din noi visele pluteau la suprafață
peștii ieșeau pe uscat în asfințit ne răpeau iubitele ascunse în sălcii
o pasăre despre care știam câte
timpul cu așchiile împrăștiate
leii uzi de atâta goană
vioara orbului decăzută la rangul de exponat
sunt atâtea filtre prin care întâmplările noastre se văd mai opace
tu mă privești încântată imi
amanta noastră de cânepă
ne scria dintr-un loc necunoscut ne spunea
uitați am zece uriași și ei au la rândul lor câte zece fete uriașe fiecare
puteți veni să locuiți într-una din ele
și mai
aerisirea aceasta dintre mâinile noastre suspendate deasupra ploilor
rochia de corali pe care o purtai în ziua micului dejun subacvatic
iubitul tău înlănțuit ca o altfel de carne pe deasupra
simțeam de la fereastră
cum o tânără îmi surâdea dintr-o parcare
dincolo de lanul de grâu
dincolo de câmpia de pietre mișcătoare
ea îmi surâdea cu umerii
simțeam de la fereastră nefireasca ei
printre ierburi pe sub lespedea oarbă a pământului
mugeam ca niște șerpi surprinși la o cununie
ne transpirau mâinile
ni se făcea dintr-o dată o sete cumplită
în timp ce iarba devenea
e vechi poemul acesta în care tu ești aripa unei păsări de aer
în care tu ești aripa unui miracol de aer
și iată din mijlocul lucrurilor apare o prietenă vizitatoare
are iarbă în locul unde ar fi
era o femeie îmi suna la ușă după miezul nopții
îmi spunea că a venit să mâncăm struguri
scotea din plasa de pânză un iepure alb_negru
sublinia faptul că ar putea fi un melc cu urechi
abia acum
când mi-au mai rămas prea puține lucruri mirabile
când stau cu vioara asta de sticlă în palme
așteptând regăsirea orizontului
abia acum începe să mă roadă frica aceea bolnavă
obsesia
atâția erau ei
sau cel puțin atâția reușisem eu să cunosc
în scurta mea carieră de geograf al sentimentelor
ne întâlneam pe câmpii ne recunoșteam după infirmitatea umbrelelor
(erau care mai de
exista cu siguranta, undeva, in solitudinea curgatoare a sangelui, o inlantuire demonica a dorintelor reprimate, a acelor dorinte tainice, niciodata implinite, niciodata revelate.
ne bantuie
pentru că timpul își aduna seva din visele noastre
abia mai aveam conștiința trezirii
în rest ne visam pe rând
poposind pe sub imensele poduri carnivore
hrănindu-ne copiii cu laptele imaginar al
neluând în seamă apusul
ea își învelea amantul în solzi de pește
urma corabiei plecată în căutarea lumilor ne mai urmărea încă
și ca o rugină vitală
rătăcirea memoriei ne ducea rând pe rând în
aveam niște aripi de sticlă
le purtam numai dimineața și la înmormântările cuvenite
iubita mea (respiratoare de performanță și multe altele)
mă lăsa să zbor prin cameră închidea cu grijă