Poezie
condiția împlinirii
1 min lectură·
Mediu
timpul cu așchiile împrăștiate
leii uzi de atâta goană
vioara orbului decăzută la rangul de exponat
sunt atâtea filtre prin care întâmplările noastre se văd mai opace
tu mă privești încântată imi spui că am cea mai frumoasă mână stângă
nici nu se putea altfel în această împrejurare prin formele adiacente
putem zări (dacă ne uităm cu a_tenție) marginea deformată a lucrurilor
așteptarea extatică a încă neîntâmplabilului
în care sondăm cu grație liniștea caldă a sângelui
purtam la ochi un lornion cu ramă din lemn
nu vedeam mai nimic îmi lipeam buzele de carnea fragedă a umărului
șopteam acolo cuvinte prelungi ca niște descântece cronice
se lăsa și frigul era o stare ca o permanentă neliniște
așa se făcea că niciodată nu știam unde suntem și mai ales când
(să nu mai vorbesc de Cine…)
adormeam în mătasea răcoroasă a nisipului
și dacă ploua intram în adâncuri
în pântecele lumii încremenite
eram abia la început
076635
0
Nu am lăsat prea multe comentarii la textele tale, asta însă nu înseamnă că nu le-am citit. Doar că mă simt prea mică citindu-te.
Acum însă, tot mică fiind, mă simt cuprinsă, știi, cuprinsă.
Mică și pierdută.
Știu, steaua mea nu are prea mare importanță dar e parte a împlinirii.
Tot binele, Matei, cu mare drag!