Irina Iacovescu

– Îngerul a zis nu. Și a mai zis să te gândești la tine! rosti răspicat bătrânul, privindu-l cu drag. Copilul se ridică și culese cu grijă bilele împrăștiate prin iarbă. Nu scoase o vorbă. Se

suntem condamnați să ne întoarcem aici în închisoarea zămislită pe potriva durerii din mijlocul neputințelor noastre să respirăm în culori să schițăm porți unde există doar moarte să râdem a

eram prea tânăr să îmi număr anii toate firele de nisip în care îmi rătăcesc privirea înainte să pășesc în vid sunt prea tânăr să simt cum trece timpul crestând în ceasurile vechi și cât de des ne

tu știi nici una dintre notele mele nu e o premieră căci ai gustat demult marșul țintuit al secundelor unu doi trei șapte sau numărătoarea capricioasă inversă sensului de zbor tu știi cum se ivește

1 cei mai noi prizonieri ai încăperilor umede de când schițăm închipuiri pe cadranul fragmentat al emoției după asemănarea siluetelor singuratice îmbrățișăm priviri animate de zbor întrebându-ne cât

ești maestrul unui alt fel de a spune nu mă umpli cu plânsetul tău întrețesut cu liniște mi-am amintit că nu am adus carafa în casă apa se risipește în voie peste podețul de pământ și încă ni-i sete,

îmi ciuguleai din suflet precum altădată păsările erai o închipuire sau altceva mi-era cald în mine voiam să-mi amanetez veșmintele până n-ai mai fi rămas decât tu și nu aveam timp dintre aripile sub

eram indeciși între noapte și zi și o doamnă în alb ne picura din ceara uitării pe pleoape iar noi ne supuneam fericiți dezastrului crezând în altceva între timp frumoasa dansa mâinile ei

aceleași două siluete incontrolabile în deruta nopților singuratice de decembrie când mai adăstam pe la ferestre străine și ne priveam umbrele conturate prin frig încă ne asemănam cu coșmarul

ai putea să te prefaci că-ți pasă dar îți lași toate chipurile să se spargă de mulțimea de priviri stâncoase albastre aproape înghețate care se amestecă se alungă înspre realitate un ciripit

am nostalgia zborului frânt so give me a reason to fly or else striga înaltul din tine preschimbându-se într-un fluture transparent ea era singura ființă vie care mai rămăsese în decorul postbelic

am pornit la vânătoarea de oameni spune bărbatul-copil surâzând amar ținând secretul sub lupa soarelui curând dresat să răsară din vid orașul încă doarme pe sub pleoapele mele începe

te simt cât de sigur ești când îmi povestești despre noi două creaturi care călătoresc timid peste orașele îndepărtate prinzându-le în chingi aurii tivite cu aer gesturile mărunte felul în care ții

timpul dinamitează secundele în care îmi desenez cu grijă lacrimile asemenea zugravului de irealități care a atins perfecțiunea doar un manechin inutil care zâmbește fals trecătorilor azi am înțeles

deschid prezentul la pagina doi în stânga albul zilelor comune în dreapta din punctul de vedere al sufletului un graffiti involuntar stăm fiecare într-un cuib de literă ne amintim de toamnele înalte

simțurile creaturi înșelătoare bântuind prin nopțile albe pășesc întotdeauna înaintea noastră rând pe rând tot mai departe în liniște în lumina întoarsă către pământ astăzi încă ne mai purtăm

ne topeam între genele ei leneșe rareori mai reușeam să plângem ne transforma uneori în caricaturi iar noi o contemplam nepăsători doi trecători grăbiți pe alei anonime în tăcerea de dinaintea

trăim în dialogul surd ca două stânci amnezice nu ne amintim de o vreme a ospețelor nocturne când rătăceam deghizați în costume transparente ne inspiram din înaltul care stăruia în el când chema

eram adormiți toți întru aceeași liniște dimineața nu mai era atât de neagră sunetele își ridicau sprâncenele lungi înconjurau tăcerea cu pletele lor fumurii noi le călcam pe urme el ne striga

eram ultimii supraviețuitori lumina își croia drum printre zidurile înalte păstra tăcerea nuanțată de gheață și galben eram tineri priveam umbrele între care ne născusem ele abia se simțeau de sub

pe atunci călătoream alături de umbre confuze încă rătăceau fără țintă pe șoseaua anonimă noi eram așteptați îndelung veneam însoțiți întotdeauna de singurătate la fiecare pas o jumătate de zâmbet ne