Irina Iacovescu

Dimineața aceasta cețoasă. Privesc un turn de fildeș în mijlocul deșertului atomic, cu tine alături poate mort poate încă respirând ireparabilul. N-am mai vorbit demult despre iubire, despre banal,

câte nuanțe improbabile poartă zilele acestea le număr în tăcere păstrând secretul ascuns între palmele netede ale visului este devreme astăzi pentru tine cel de demult bărbatul meu pierdut între

acum taci și lasă să mă nască din tine transparența lacrimilor pietrificate eu tu ea noțiuni relative la infinitul adevărului neînceput semn punte acum taci nu-mi mai spune pe

astăzi suntem prea zgomotoși când râsul ni se desprinde de pe buze și zboară în liniște pe deasupra orașului deghizat într-un tărâm imaginar aici suntem acasă astăzi suntem prea

numele ei nu putea fi rostit când pășea dimineața pe covoare de aer și se mișca vertical printre necunoscuți cusându-le privirile cu nerostite cuvinte din când în când la ceasurile discrete ale

într-o zi vom învăța să avem răbdare îmi spuneai în dimineața aceea mirosind a fum câțiva bătrâni cu ochii arși ieșiseră la vânătoare noi ne ascundeam în scorburile din drum pricepeam prea puțin din

ei erau dintre aceia cu care timpul e blând nu erau spectatori tăcuți în circuri ambulante din când în când mai zâmbeau clipeau adânc din genele lungi până le înfloreau mirări în colțul ochilor ne

întunericul prin care călătoresc umbrele noastre reflectarea nefirească a unor sori uitați sub un alt vânt toți cocorii cei albi plecați spre soarerăsare sarea ploilor calme care se întoarce în

m-am trezit dintr-o dată într-un oraș de aer contururile lui semănau cu câte un cuvânt rostit în grabă noi îl construiam cu fiecare respirație împrumutată timpului era cochilia noastră unde ne

oare mai știi să scrii despre noi de când am uitat gustul dimineților aspre în care închiriam zâmbete să ne țină de cald în călătoria departe de noi înșine și nepăsători ne obligam ochii să se

într-o bună zi vom reveni de unde am plecat poate mâine poate într-o alta care nu are încă nume dincolo de zidul transparent al închipuirilor vom inventa instantanee pentru sentimente absente ne vom

mi-e teamă să respir îmi privesc mâinile ca pe niște rădăcini arse crescând tot mai departe de prezent de deasupra lor cineva imi face un semn prin ceața unei alte dimineți suspendate îmi deslușesc

într-o pseudonoapte cu cețuri zemoase multicolore pe străzi rotunde încercuite de ziduri m-am deghizat în colecționar de realități imaginare până când din mine s-a născut umbra am cartografiat cu

luăm câte una pe zi câte o pilulă amară în diminețile tale fără soare ne unim venele într-o uitare și mai nou ne amăgim în aceleași refrene previzibile tu aici eu acolo drumurile ni se

astăzi ne-am hotărât să desenăm un colț de lumină presărat cu amprente un copac răsărind din asfaltul umed treceri de pietoni suspendate de ziduri girafe portocalii rătăcind prin deșert ruina

în ceața presărată cu amănunte încremenite spre capătul curcubeului tăcerilor nocturne ca într-o liniște prevestitoare de liniște mâinile încă se descoperă una pe alta oare vom mai traversa dimineața

de undeva începe să miroasă neverosimil a toamnă eu încă aștept semnele ei mă cufund în apa vie a uitării sunt femeia umbră călcând nesigur pe urmele tale femeia fără contur pe care o pierzi între

a mai trecut un an peste ploile acestea tu încă le privești cu ochi transparenți de atâta plâns pământul s-a uscat sub tine dar nu te interesează nu mai simți nimic ai îmbătrânit între două

cum aș putea să trec dincolo de aceste șaptesprezece secunde ele revin în muzica tăcerilor tale o mână ridică vălul privirii o alta închide fereastra ovală prin care călătorești în inimă

dacă ne-am transforma în pietre marea ne-ar ciurui pielea aspră cu sare amară în zile ca acestea care nu lasă nimic în urmă demult am abandonat căutarea orbecăind într-o stare de reununțare

azi nu mai este timp decât pentru dragoste am pierdut pe drum diapozitivele alb-negru în care te aplecai singur peste marginea nopții și îmi șopteai cu răbadare despre improbabil dar povestea

pleoapa dureroasă a nopții clipește ritmic peste oraș pe deasupra păsări albe bat din aripi țipetele lor au înțesat cerul trecătorii grăbiți de pe străzile amintirilor mele se topesc în neant nu se