Irina Iacovescu

voi scrie un poem în care să te cunosc cu ochii deocamdată nu îmi mai povestești nimic despre tine de când în jocurile noastre copilărești am ucis amorțirea și ne-am trezit într-o dimineață

îmi spui mi-e dor de lucrurile simple de atingerea genelor în dansul nebănuit și chiar de odihna mâinii la tâmplă nici o amintire nu mai respiră aici tu cu stăruința cu care îți construiești

de astăzi port din nou doliu îmi prind de glezne două zâmbete gemene căutătorii de perle în oceanul rotund care sapă adânc în inima orașului val după val mereu înaintea mea respir în mijlocul

din ziua aceea ne-am cârpit somnul cu zâmbete toți ceilalți erau ca de obicei absenți lumea continua să circule pe diagonale inutile noi eram doi străini rătăcitori băteam la uși iluzorii căci

nu demult alergam nepăsători prin hățișurile închisorilor permanente obosiți de atâta goană ne căutam în paginile zilelor anume alese ne citeam printre rânduri construiam adăposturi deja surpate

de când toate ne sunt cunoscute de când am pierdut între noi un alt nume într-un trecut pe care nu-l mai pot silabisi ne-am hotărât să devenim necunoscuți oglinzilor care ne culeg de noi

unul spre altul ne căutăm încă orizontul respirând tăcuți în interiorul visului comun suntem orbii care pipăie aerul cu vorbele nebunii care își râd de trecutul absurd astăzi imaginarul este

într-o dimineață oarecare după alte câteva mii de secunde aerul acid și-a lepădat pielea galbenă timpul dintr-o anumită formă comună își caută timid poeții dispăruți după această călătorie

trăiam o permanență în irealitate deformam după dorință cuvintele uneori le dresam să tacă erau micile noastre nomade arămii se transformau în vipere galbene încolăcite pe marginea irizată a

cât de prinși eram în dansul muțeniei simulate și întunericul cobora ca o gheară într-un pântece cald de bestie lăsa în urmă-i putreziciune în labirinturi de carne și limfă stăruiam ca două răni

în jocul privirilor mai respirau doar câteva amintiri imaginare era destul pentru întârzierea aceea în care ne confundam mâinile și ni se risipea sângele transparent în tăceri ne umpleam ochii cu

ceasurile învață conturul universurilor alternative prezentul se transformă într-un cimitir antum cu oglinzi false din când în când împrumutăm corpurile necunoscuților de ocazie și ne ascundem

era o vreme a plecărilor în care nu ne recunoșteam îmi aminteai despre mine într-un infinit de apă vie sau poate mai încolo ochiul privea spre înlăuntru noi fugeam de visul monstruos alergam

în vremea aceea plecările nu purtau rezolvări explicabile timpul își pierdea conturul în mijlocul țipetelor dresate de abandon ne gândeam că ascunzându-ne sub tâmpla lui ne va fi mai ușor

într-o încercare de a evada din irealitate mi-am îmbrăcat azi giulgiul de sub piele am numărat toate secundele de împrumut și am împletit limbile pendulului imaginar într-o cameră cu vedere cineva

neîntâmplările se hrănesc lacom cu carnea aceasta adormită pe oase fiecare dimineață răsărind goală din tine și următoarea într-o criză de banalități explicabile posibilitatea unui miracol

ochii ne erau încă tineri ne roteam ca păsările în jurul unui punct fix centrul universului cunoscut făcea salturi urmărind mirarea de pe fețele spectatorilor anonimi în vremea aceea relativul era un

în vremea aceea îngerul cu aripi de sticlă era obosit principiul deschiderii e valabil în orice dimensiune îmi explicai profesoral într-o seară fără cuvinte nu mai locuiesc în camera mea de mulți

odată demult era o vreme când puteam râde priveam uimiți prin ocheanul trișor al nopților albe descifram amintiri deghizate subtil în irealitate păcăleam timpul el ne zâmbea din spatele

în dimineața mea neagră mi-am zdrobit oasele pentru ultima oară am trecut pe sens interzis peste carnea vineție și flască a impresiilor literare picături crude de sânge desenau hărți fantastice pe

Coborâm pe abruptul amintirii spre colbul verzui al ierbii, strivită pe prea mulți pași, la Vama Veche. Janis Joplin. Respirăm în spațiul pietrificat, ea ne cântă întru reamintirea tinereții rămase