Poezie
ochiul furtunii
1 min lectură·
Mediu
cât de prinși eram în dansul muțeniei simulate
și întunericul cobora ca o gheară într-un pântece cald de bestie
lăsa în urmă-i putreziciune în labirinturi de carne și limfă
stăruiam ca două răni deschise sângerând una din alta
nu înțelegeam de ce timpul fugea înapoi în cochilie
îl priveam plângând de la marginea nopții
un vis ne vizita adesea trecea calm prin poarta ochiului stâng
clipeam din el lipsiți de curaj ne ascundeam în cute de aer neclar
el doar schița nestingherit neîntâmplările dintre noi
jocul se desfășoară întotdeauna după regulile cuvenite
în felul ei realitatea ne oglindește mirată din ce în ce mai puțin
iar ochiul drept cântărește distrat distanța dintre întrupările noastre
în care ne apărăm de noi înșine de capcana lipsei de cuvinte
liniștea tot mai stranie povestește despre improbabil
în anotimpul ploilor ne ghidăm încă după absențele soarelui
cerul se deschide în promisiunea urcărilor spre nicăieri
din mijlocul acestei neființări mă voi transforma într-o pasăre
voi fura două aripi din camera în care adormeam fluturii
și ne vom întoarce de unde am plecat
ochiul furtunii privește spre centrul pământului
în această închisoare acvatică nu există supraviețuitori
067810
0
Găsesc aici o tehnică a esențializărilor, fără înflorituri inutile și, tocmai de aceea, expresivă.