paradoxuri

îmi ciuguleai din suflet precum altădată păsările
erai o închipuire sau altceva
mi-era cald în mine voiam să-mi amanetez veșmintele
până n-ai mai fi rămas decât tu
și nu aveam timp
dintre aripile sub care ne adăposteam
schimbând o lumină pentru alta într-un orizont mut
priveam zâmbetele noastre decolorându-se sub înghețul final
cele câteva păsări de pradă izgonite din fântâni subterane
și ochi încrustați cu lacrimi pe podețe de lut
amarnicul strigăt al cărnii
un cine sunt eu repetat la nesfârșit
un hohot de râs agățându-și marginile
în nesiguranțele noastre
și totuși
autoportretele ne sunt moarte
suntem aceiași deși am plecat deja înspre poluri
de unde nimeni nu se întoarce înspre de demult