Cronica ultimei întâlniri in Backstage

„Maestre, luminile în sală! “

Am ajuns la capătul unui drum, pentru a începe altul. Seara trecută, în Backstage, s-au aprins neoanele, lumina crudă a înlocuit galbenul pal al reflectoarelor. Ne-am ridicat și-am plecat, fiecare, în drumul său... Deh, renumerație... după buget! MICÃ!

Dat fiind că aceasta fost ultima întâlnire în Backstage, dar nu ultima din seria „Atelierelor Artistice”, voi scrie cronica ei sperând la un feedback. Aș vrea să îmi spuneți ce anume v-a inspirat să rămâneți la această comunitate, să trasăm și în acest spațiu, fără granițe vizibile, anumite hotare care să ne separe, măcar preț de o seară, de restul lumii.

Voi trage o linie imaginară, sub care fiecare participant să își poată (în)scrie gândurile.
Mă gândeam că am putea de pildă scrie „rețete ale succesului”, precum acelea care participă la concurs.

Ostropel cu legume și sos de portocale (dacă tot a devenit „fructul emblematic” al site-ului?!, de la întâmplarea de acum 2 săptămâni)
Înghețată cu note muzicale, arahide și maci (mărci înregistrate, atenție!)

... și așa mai departe...
Dar, deocamdată, cronica ultimei întâlniri în Backstage.

La început a fost cuvântul?

La început, nu exista decât scena goală, sub un joc de lumini și umbre. Spre ea veneau \"în zbor\" scaunele și locuiau aici, ca pe o insulă pustie, înainte de sosirea Primul Om.



Priveam din sală către insula curând inundată de zgomot. Unele scaune erau și au rămas goale. Nu ne-au onorat cu prezența câțiva din obișnuiții „Atelierelor”: Cosmin Ciotloș, Eugen Constantinescu, Bogdan Gagu, Ion Nimerencu, Livia Roșca, Cristina Trușcă, Mysha Ungureanu.

Din multele începuturi posibile, numai la acesta nu m-am gândit: câțiva dintre acei „fideli clienți ai după-amiezelor duminicale”, stând în jurul ceștilor de cafea, comentând amuzați pe marginea actualității internautice… ca și cum ar fi o realitate în sine. Realitatea există, desigur, însă ea are mai mult de-a face, în final, cu maniera în care sunt receptate textele, iar autorii lor sunt percepuți de către cei care îi citesc.

Cei care s-au încumetat să recite au fost mai puțin numeroși, în comparație cu ocaziile trecute, dar au citit mult și foarte diversificat. La un moment dat, vreo 10 volume de versuri „zburau” din mână în mână: frunzărite pe un colț de masă, cu câte o bucățică de hârtie pe post de semn de carte, „fix la pagina cu poezia aceea care are impact la public, dacă este citită într-un anumit fel!”.

Am asistat mai întâi la o trecere prin cele patru anotimpuri, tur „în regia” lui Radu și Bogdan, care au recitat din poeziile lui Anton și Alex Bâcu, iar intermezzo-urile au fost asigurate de Lupișor, cu lecturi din Cezar Stegaru. Într-una din pauzele de recitare, Radu i-a luat un interviu. L-a „luat la întrebări” prietenește, mai exact: de unde vii? cum ai ajuns la noi? de când scrii?
Tonul evaziv al lui Lupișor s-a umplut de duceață, când a punctat: „și de-atunci a început viața frumoasă, de când am intrat pe poezie.ro!”. Ca nu cumva să ne lăsăm purtați prea departe de melancolia povestirilor „coocupantului” de scenă, Dragoș Roșca ne-a citit „Înjurătura de dimineață” a lui Florian Silișteanu:



„Auzi bre? Cumpăr tractoare!” a răsunat glasul lui, în liniștea circumspectă din sală.

- Auziți? Ce s-a întâmplat cu Niculescu? Nu știe nimeni nimic de el?
- Nu...
- Păcat că n-a venit! Să mai citim ceva... Aceasta este poezia mea și se cheamă „Incredibil de irezistibil”! N-a înțeles-o prea multă lume...

Se vede și se simte că lui Radu îi place să scrie. Iși recită poeziile cu mari emoții, cu greu disimulate, și își dorește ca publicul să nu rămână indiferent. „Se joacă” atent cu forma și fondul textelor, agreează improvizația. Poeziile lui nu te vor lăsa niciodată indiferent.

Am avut parte de o nou-venită în această seară, Amadriada. A citit, vizibil emoționată, din Virgil Titarenco, Alooper, Camelia Petre. Emoțiile i-au trecut ușor-ușor, iar la sfârșit râdea: „în definitiv, nu e imposibil, e doar prima oară!”.

Zsa-Zsa Speck, aflat la a „ a cincea sau a șasea” experiență pe scenă, după cum singur a mărtuirisit, a recitat egal, fără inflexiuni, emoționat și deci... perfectibil: „Buze crăpate” și „Diete cosmopolitane”, între ele strecurându-se trei alte texte, din care am reținut „Înger profilactic”, poezia semnată de Anton.


„Grupajul’ cu poezii despre pisici (una a lui Iulian Băicuș, una a lui Radu) a smuls zâmbete asistenței: „aveți de gând să faceți aici o antologie a pisicii?”, a întrebat cineva. De la pisici, s-a trecut la o „Tentativă incertă de rotund” (autor Andrei Doboș, volumul: Virtualia II, în lectura lui Lupișor).

„Mini-interviul” cu Cristina Bunu (somnbizar) și Camelia Petre a fost asigurat tot de Radu:
- Ia spuneți, cum a fost la Iași?
- Păi, cum să fie?! Frumos! au spus fetele și au amintit de cei care au participat al Cenaclul Virtualia 3 de la Iași, de vineri, 14 mai. Au venit, printre alții, Cristina Trușcă și Claudiu Banu, s-au ascultat înregistrări de muzică și poezie, s-au citit poezii semnate de Oriana și Nexus, a cântat Dan Mitruț cu Armonia...
- Dan Mitruț cu Armonia... S-a notat? Da’ vorbiți și voi mai tare, că nu se aude nimica! a spus Radu „dojenindu-le”.
- Alma s-a ocupat de organizare, fiecare dintre participanți a citit cel puțin o poezie din cartea publicată... A cântat Claudiu Banu... Iar Maria s-a ocupat cu „surprizele”: un cor, un teatru mic... Am mers apoi la restaurant, am vorbit... A fost frumos!
- Altceva?
- Cam asta a fost! a încheiat Cristina intervenția.



Li s-a „răspuns” cu „Sufletul din borcan” , o poezie de Liviu Nanu – dialog cu sinele \"înecat\" într-un pahar cu votcă. Despina a alăturat acestui monolog fragmentele sale de proză, citite alert și amintind de proza scurtă pe care ne-a citit-o acum două săptămâni, în seara moderatorilor amatori. A urmat-o somnbizar, care a recitat „Eram una și aceeași” (tot din volumul Virtualia II) – nu s-a auzit foarte bine, era un pic emoționată, a trecut rapid cu ochii peste versuri.

„Experimentul în 28 de poezii”, o premieră, a fost executat pe 3 voci: Daniela Micu, Cristian Balint și o a treia voce, feminină, care anunța „cezurile” dintre titlurile poemelor. A fost un moment interesant, care merita mai multă atenție din partea sălii. Se știe că publicul ascultător e greu de convins dar, odată „prins”, nu trebuie să-l lași din mână. Daniela și Cristian au avut ghinionul ca experimentul lor să fie unul închis, la care publicul doar asista, nu se putea implica decât reflectând, nu direct. Scena a devenit, pentru un timp, un spațiu complet separat de restul sălii, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în mod curent, când sala și scena se continuă una pe cealaltă, se conversează „peste capetele asistenței”, au loc schimburi, reveniri, corectări etc. Experimentul cu pricina, istoria a doi oameni prinsă în versuri, a fost o idee frumoasă, originală: dialog în dialog, idei întrepătrunse si totodată stratificate. Am reținut „Corăbii într-un port suspendat” și „Foi de aprilie”.

Andrei Nicolescu a readus în atenția asistenței portocalele, citind o poezie... despre portocale, inspirată, spunea el, de ambalajul unei cutii. Din nou o recitare rapidă, stăpânită de emoții.

Bogdan Geană și-a înfrânt reținerile și a recitat un „Simulacru de...”. Aici va avea cronicarul un simulacru de titlu, pentru că nu l-a auzit din cauza larmei; rog cititorul să treacă peste neajuns; promit remedierea promptă a situației. „Simulare de blestem” este titlul corect! Asistența este cucerită de apariția neobișnuită: hainele, între „casual” și „smart casual”, contrastează harnic cu pălăria de camuflaj, din pânză, pe care a împrumutat-o de la Adrian Firică și care va mai face parte, în cursul serii, și din arsenalul altor recitatori.

A doua premieră: Daniel Făt pe scenă, în calitate de simplu cetățean al Bucureștiului, a recitat din Sanda Golopenția, cu toate detaliile și finețurile cerute de lectura deloc ușoară, iar la final, după ce rămăseserăm cu toții „aproximativ muți” (nimeni nu mai sufla o vorbă, în sală), s-a auzit dintr-o dată vocea, după o secundă te tăcere, clară, fără microfon, un pic amuzată:
- Ãsta era descântec!

Iar Radu:
- Se tăvălește cineva pe-aici prin sală? Eu nu văd pe nimeni!
(se uită încă o dată și tot nimic).



Cad la o „înțelegere” oarecare, apoi vine Adrian și recită un poem lung, cu titlu și autor neprecizat, din ce în ce mai încet, din ce în ce mai rar... și se oprește, la un moment dat:
- Times New Roman – asta-i o literă care-mi place mie îngrozitor de mult!
- Times New Roman are frunze ...
(... am terminat cu paranteza, continuăm:)
... Mașinii de pierdut poezie...
R - Te-ai pierdut total!
A - Eu vin din Africa de Sud!
R - Și unde te duci?
... Și Radu exemplifică maniera în care a recitat Adrian – partea asta trebuie auzită, nu poate fi povestită, așa că voi trece rapid peste... Și concluzia:
R - O mai citești o dată! Te-ai încurcat la gestică! N-a înțeles nimeni nimic!
A - Uite, autorul a înțeles!
R - ?!? (stupoare)
A - Scrie mic, cu Times New Roman... Și are poeme lungi, de 3 pagini... Intenționat face așa!
Aici a intervenit Bogdan Geană, văzând că situația este pe cale să „degenereze”:
- Este nevoie de o precizare! Cartea E a lui Dragoș, așa cum și Dostoievski e al lui Dragoș, dar asta nu înseamnă că este SCRISÃ de Dragoș!!!

S-a lămurit: Adrian citise un poem de Iulian Băicuș, din cartea care îi aparține lui Dragoș Roșca. Am râs cu toții strașnic, din cauza acestui malentendu. A continuat Radu să recite, din cartea respectivă, un poem tragic, „Cântarea Americii”:

... vieți omenești printate, mii și mii de foi A4
(...) în spatele meu, strălucește America
din carton și țipirig

- Mie îmi plac extremele... După acest moment tragic, simt nevoia să vă înveselesc puțin, spuse Andrei Gheorghiu. A citit un fragment din Tudor Mușatescu, „o scrisoare”, „de la George către dra Tincuța”, o „respirare” alternativă și foarte binevenită după zbuciumul de dinainte.
La un moment dat, urcă Matei pe scenă (fiul lui Adrian Firică) și spune că a fost rugat să citească o poezie scurtă de tot. Andrei se oprește și așteaptă cu interes să audă ce are de zis Matei – care se „suie” anevoie până la nivelul microfonului și recită. Reproduc din memorie finalul:

„Morarul a fost gras și spătos, mai scund
Decât litera u”

Aplauze, iar Andrei continuă cu Tudor Mușatescu, până dincolo de deznodământ:
„Licht, mehr licht!”

Și s-a făcut lumină, iar Dragoș a ales să citească, în bătaia ei, un poem semnat Florian Silișteanu: „Despre îngeri și țoale”. Imposibilă alăturare, și totuși este la ea acasă: „lasă pe masă mărunțișul ăsta de viață!”.



Andrei a revenit cu un „tudor din Text Mușatescu sau text din Tudor Mușatescu”, o continuare a celui anterior, în care Tincuța apare transfigurată sub forma unui „ibric fără țel și un omonim de viață” – „cu tot respectul și acuratețea, doamnă”.

Si s-a ajuns la capitolul concursuri. Au fost două: primul a presupus ghicirea unui poet român, pe baxa celor citite de Anca Constantin, invitata specială, alături Daniel Făt și Alina Manole. Al doilea a fost obișnuitul concurs de recitare.

Primul concurs s-a ținut cu scopul declarat de a încerca o schimbare a opiniei general acceptate despre anumite opere și autori, azi fie căzuți în uitare, fie compromiși intelectual, din diverse pricini. S-au înscris opt concurenți, unii doar și-au exprimat o părere, fără a avea certitudini... Și am aflat: Adrian Păunescu și „Am nevoie de oameni”. Au ghicit Radu și Ioana.

Balul aparențelor

Ordinea e o supremă dezordine
Viața e un vals al vitrinelor
Zilnic se vând bilete pentru
Popularul bal al aparențelor

Intermezzo-ul muzical i-a revenit Alinei Manole, câștigătoarea Trofeului „Om bun” (2000). A cântat piese \"pe versuri și muzică proprie, majoritatea fără titlu”. O priveam și o ascultam, iar vocea ei caldă și adâncă îmi amintea de Jonni Mitchell:

Tu și eu:
Tu în culori roz sau mov
Eu cu soarele-n pantof
Două vitralii
în care lumina vibrează
Numai la amiază

Apoi:

Trec sirene prin oraș
Pun impozit pe trotuare
Ne caută-n lună,
Ne caută-n soare
Iar noi, ascunși după perdea
Ne iubim cu fereastra deschisă




Ne-a încântat cu vocea ei fragilă, și totuși puternică, cu inflexiuni nebănuite, care năștea minunate arabescuri sonore. A fost un moment deosebit. Mi-ar plăcea să o mai avem pe Alina în mijlocul nostru, la viitoarele întâlniri.

Mare concurs mare

Așa ceva nu cred că s-a mai văzut la serile de atelier! La concursul de recitare s-au înscris 9 concurenți individuali și două perechi, concursul a avut 3 etape, primele două eliminatorii: „13, 7 și 3”, cum a zis Radu. Sub atentul ochi al juriului, alcătuit din 6 membri, concurenții au purces la recitat. Din cei 13 înscriși (Mihai și Camelia, Daniel și Anca, Radu, Daniela, Dragoș, Alooper, Andrei, Eugenia, Bogdan, Despina și Lupișor) au mai rămas șapte: perechile, Bogdan, Radu, Eugenia, Andrei și Alooper. O nouă rundă, din nou eliminări, se alege un alt juriu. În faza finală s-au calificat Radu, Anca și Daniel, Bogdan.
Se alege și textul pentru ultima rundă: Dan Tristian, „Necropsia clipei” (acolo au „căzut sorții”, când a deschis Daniel cartea la întâmplare).

Dintr-un colț al scenei, Andrei se apropie, alege un scaun și rămâne acolo împietrit:

- Am să vă fac un anunț: Fram, omul plajei din 2 Mai, a murit astăzi de dimineață. Era din București, dar va fi înmormântat la 2 Mai. Există trenuri, autobuze, așa că, cine vrea să meargă...

S-a lăsat un lung moment de tăcere. Seara părea că se încheiase. Nu știu câți dintre noi îl cunoșteau pe Fram, sau au auzit de el, însă Andrei a spus-o în așa fel încât mulți cred că ne-am simițit ca și cum l-am fi cunoscut pe Fram de o viață. În amintirea lui, Andrei a recitat poemul „Samir - despre tătar”.

Cel care a \"retulburat\" atmosfera a fost Banderas, cu piesele lui melancolice „la ceas de seară”. După o scurtă pauză, concurenții au revenit pe scenă pregătiți cu poezia „Duminica sinelui”. Ordinea recitării este stabilită de Radu: Bogdan, Anca și Daniel, el la sfârșit. De ce?! Pentru că avea pregătită o surpriză: recitirea poemului de la coadă la cap... într-o perfectă simetrie. A ieșit câștigător pentru prima oară, după cum a mărturisit.

Era târziu, trecuse de ora opt seara. A cântat din nou Banderas, am ascultat Nichita Stănescu în lectura lui Andrei și a Ioanei („de la Nichita trebuie să reînnodăm firul pierdut al poeziei românești!”), precum și un fragment din cartea lui Costel Baboș („Probleme bărbătești”) – „95 de ocazii”, interpretat cu mult umor de Alooper.

În încheiere, Daniel a cântat surpiza pe care o pregătise în absența „andrisantului” – anume, Ion Nimerencu. Surpiza era următoarea: poeziile pe care le-au „cântat” împreună, la una din edițiile trecute, aveau acum o coloană sonoră adecvată și, după expresia lui Daniel, alcătuiau „Buchețelul Nimerencu”. În locul lui coautorului, a nimerit (sic!) pe scenă Radu: „Baladă efectiv romantică”, „Sunt fericit” (parodie după „Tapinarii”), „Să învăț să port aripi” (titlu ad-hoc), „Sonetul pentru proslăvirea patriei sau cântec de treacă-meargă”.



Daniel a invitat-o apoi pe Anca să cânte: Tracy Chapman și Janis Joplin, în două interpretări originale, fără acompaniament la chitară. În schimb, am cântat noi:

„Oh, Lord, won’t you buy me
A Mercedes Benz....”

... Și am continuat, alături de Daniel, cu \\\"Ograda\\\", \"Geometrie\", \"Fabulă\", \"Tip tip\". Pe final, \"Eveniment din parcul zoologic\". După așa o seară plină, am plecat spre casă fredonând:

„Dragostea e geometrie
Ba chiar trigonometrie
Dragostea în practică
Toată-i ma-te-ma-ti-că!”