dualitate

cei mai noi prizonieri ai încăperilor umede de când schițăm închipuiri pe cadranul fragmentat al emoției după asemănarea siluetelor singuratice îmbrățișăm priviri animate de zbor întrebându-ne cât mai avem până la graniță și pe lângă ai noștri se aleg certitudini toate încercările de nor țipătul roșu al păsărilor curbând orizontul calmul spart în ritmuri exotice rebotezând depărtarea între promisiunea unui tărâm facinant și griurile îndoielnice în care ni se aleg zilele femeia-copil încă mai știe ea încă mai adoarme cuvintele și se trezește în mine dezgolind cerul purpuriu lângă un trecut avortat, pașii țâncilor pe podelele din lut și pe tine maestrul unui alt fel de a spune nu când îl adeverești pe celălalt privind în oglindă apatia în nuanțele comune plivind cu palmele culorile strivindu-le de pânză și-ți naști copiii acvatici din gheață și din soarele negru pe care nu-l poți descifra ce aglomerație dintr-o dată pe strada aceasta! mi-am amintit cum se deschid ochii seara târziu de ce e nevoie de cuvinte în tăcerea necuvântată ochii se mai folosesc și în alte împrejurări bizare dar despre asta vom vorbi altădată tu în schimb îi droghezi cu plăsmuiri grave uitând să îți alegi geamănul să-i pui un nume și să-l porți prin călătoriile tale abia șoptite două profiluri însoțindu-se într-un alt fel de albastru două tăceri înmugurind într-un alt fel de zgomot doi oameni pe același urcuș prăfuit și vântos iar dintre ei numai unul va ajunge încă o dată SUS la începuturi îmi imaginez în jocurile copilăriei un soare străbătând goliciunea acelor ani o sferă incandescentă în căderea sa către unul sau către altul în timp ce mâinile ni se transformau în ramuri fragede și seva lor se risipea pe pământ lângă lumânarea aprinsă din fereastră farul tremurător din înserările de iarnă o pădure golașă și o apă curgătoare într-un colț doi oameni aplecați asupra unei cărți în care nu puteau citi viitorul sau numai umbra lui cețoasă o anume ingenuitate care străfulgera orizontul pașii adormiților ridicându-se din venele noastre și densitatea privirii care tronează peste toate acestea să ghicim așadar poate teama de a nu fi din ce în ce mai singur în copleșirea peste măsură de dulce sau căutătura ascuțită în ape gri-verzi-albastre în zbaterea incorerentă în care ne întoarcem supuși fără un cuvânt eu nu sunt decât trecătorul grăbit să scrie o nouă scrisoare aceluiași nimănui care-l așteaptă în fereastră oare mai poți să mă vezi? cine se poate uita peste sine reamintindu-și totul? 96 să fi trecut deja un an un evantai deșirat de zile trăite parcă pe jumătate fără curaj încă un an și el continuă să renască în aceeași liniște dintre notele vechiului radio Diamant dintre ternurile universului interzis eu am plecat de acolo vineri și toate detaliile erau complete până aici ea îmblânzitoarea fantastică a șerpilor muți el călătorul îmbrăcat cu doi ochi arși și cruzi definitio ad absurdum și din nou liniștea într-o singură dimensiune ieri mi-am cumpărat o carte frumoasă de retrăit întru nedumerirea celorlați o poveste despre îngeri o dualitate compromisă de pașii care se aud pe coridor între timp ne ținem mâinele încuiat în casă iar până la pasărea mansardă de obicei se zboară în pași lini azi vom încerca un salt dicolo de pragul dimineții care ne va găsi străini ca printr-o ceață mulsă din ceruri tot mai vitrege încotro mai respiră astăzi lumea cea prietenoasă? 7 două profiluri însoțindu-se într-un alt fel de albastru două tăceri înmugurind într-un alt fel de zgomot doi oameni pe același urcuș înghețat și vântos iar dintre ei numai unul va ajunge încă o dată SUS la începuturi