Poezii

cineva ajusta umbrele (o pasăre luminoasă trecea prin pământ) de la o vreme iubita mea învățase să necheze îmi fornăia pe umăr cu o patimă nemaibănuită mă devora nemaiștiind cum să mă

poate că nu era nevoie de toată acea retorică a acelor de ceasornic de pledoaria covârșitoare a femeilor înalte de pletele lor luminând drumul caravanelor de fluturi umilul domn al cărui nume a

îngera de jos ne striga ne așeza pe scaunele de fum ne număra firele de păr cu privirea dincolo se pregăteau alte mistere un alt timp se răstea la suprafață bicicletele domnișoarelor cu eșarfe

ne mai aventurăm câteodată printre smârcurile aflate la îndemână bântuim pe acolo până când cineva (o voce o veghe plăpândă o nemaibănuită tânără îmbrăcată în tânăr) ne strigă la masă ne

poate că ne lăsam vrăjiți de sunetul ei amplu ne trecea pe lângă urechi ne plescăia cu limba timpanele de sub clopotul de lapte se auzea respirația umedă a asfintitului păsările adormiseră pe

era o stare în lucruri somnul încerca să iasă din noi visele pluteau la suprafață peștii ieșeau pe uscat în asfințit ne răpeau iubitele ascunse în sălcii o pasăre despre care știam câte

timpul cu așchiile împrăștiate leii uzi de atâta goană vioara orbului decăzută la rangul de exponat sunt atâtea filtre prin care întâmplările noastre se văd mai opace tu mă privești încântată imi

simțeam de la fereastră cum o tânără îmi surâdea dintr-o parcare dincolo de lanul de grâu dincolo de câmpia de pietre mișcătoare ea îmi surâdea cu umerii simțeam de la fereastră nefireasca ei

printre ierburi pe sub lespedea oarbă a pământului mugeam ca niște șerpi surprinși la o cununie ne transpirau mâinile ni se făcea dintr-o dată o sete cumplită în timp ce iarba devenea

e vechi poemul acesta în care tu ești aripa unei păsări de aer în care tu ești aripa unui miracol de aer și iată din mijlocul lucrurilor apare o prietenă vizitatoare are iarbă în locul unde ar fi

era o femeie îmi suna la ușă după miezul nopții îmi spunea că a venit să mâncăm struguri scotea din plasa de pânză un iepure alb_negru sublinia faptul că ar putea fi un melc cu urechi

abia acum când mi-au mai rămas prea puține lucruri mirabile când stau cu vioara asta de sticlă în palme așteptând regăsirea orizontului abia acum începe să mă roadă frica aceea bolnavă obsesia

atâția erau ei sau cel puțin atâția reușisem eu să cunosc în scurta mea carieră de geograf al sentimentelor ne întâlneam pe câmpii ne recunoșteam după infirmitatea umbrelelor (erau care mai de

exista cu siguranta, undeva, in solitudinea curgatoare a sangelui, o inlantuire demonica a dorintelor reprimate, a acelor dorinte tainice, niciodata implinite, niciodata revelate. ne bantuie

pentru că timpul își aduna seva din visele noastre abia mai aveam conștiința trezirii în rest ne visam pe rând poposind pe sub imensele poduri carnivore hrănindu-ne copiii cu laptele imaginar al

neluând în seamă apusul ea își învelea amantul în solzi de pește urma corabiei plecată în căutarea lumilor ne mai urmărea încă și ca o rugină vitală rătăcirea memoriei ne ducea rând pe rând în