Morar Nucu

La Rusu pub e-o bombă în stație la 34 ca-ntr-un garaj săpat la parterul blocului de garsoniere în care așteaptă moartea pensionarii singuri de pe vremea lui Ceaușescu băutură ieftină pentru

orașul își crește mâinile pe trupurile noastre ne intră în minte cu zgomote și lumini drogați de viteză și grabă atârnăm prin autobuze supra-pline mă simt ca o navă eșuată pe-un țărm cât o

suntem pasageri în trenul lumii dar și lumea e trecătoare ca florile de toamnă tânjim după nemurire când noi suntem nemurirea judecata ne-a salvat de la pieire dar ne va îngropa în praf de

și eu sunt Gheorghe Ursu turnat de două colege dar suficient de laș și fricos încât să-i scuip în față pe strigoii ieșiți din mormintele cerșetorilor și bandiților zoaiele borâte de-un ideal fără

măști, ruj, fond de ten, dermatograf așa trăim, pe scene individuale striviți de imaginea proprie în oglinda nerușinată a realității dure dintr-o piesă de teatru absurd în care suntem toți și nu

nu se mai vând speranțe vrac la măcelăria de vise nici biletul la metrou nu-ți folosește la treaba asta dacă ne demachiem de zgura orașului canibal rămâne un hău pe care nu-l putem umple nici

la început mi-au spus că n-am să reușesc e greu și sunt alții mai buni ca mine plus că nu sunt primul, nu învăț suficient, nu mă străduiesc apoi am devenit ceea ce mi-au spus fricos, timid, un

drumul prăfuit se pierde la marginea lumii acolo unde ochii nu zăresc nicio licărire uscăciune sărată arsă de soarele ucigaș atâta lumina și nicio speranță ieftină deodată m-am metamorfozat fără

în colțul ăsta de masă m-am lovit când încăpeam într-un buzunar de la balcon îmi vedeam prietenii venind de la examene cruciale mă ascundeam în baie să caut stele încă neridicate pe foia

ce voi fi când voi fi nimic? ce înseamnă acolo dacă nu știu ce înseamnă aici? iubirea e singura măsură a trecerii restul nu contează butaforie pe o scena plină de actori disperați frica nu

țăranii de ieri urcați la bloc direct din noroaie fluierau noaptea pe sub balcoane înfloriți de bucurie marșuri și cravate roșii de pionieri aveau lift cu butoane și butoni la cămașă mergeau la

sunt prea tânăr să mor, sunt prea bătrân să debutez ochiul obosit, miop, ascunde un suflet chinuit naivul încă zvâcnește prostește așteptând e prea devreme să fie târziu și totuși

e noapte spre dimineață se bat zorii zilei cu visele călduțe din cearceafuri trenul statornic mă așteaptă răbdător mi-am făcut bagajul cu grijă tot timpul am fost punctual n-am să mă dezic chiar

sunt un pion, un jongler marinar, vicar agent comercial ramă strivită fustă tivită un mers de rață capăt de ață ou pe un platou gândac sau gânsac marmeladă de paradă un sărac atârnat

m-am născut călător pe drumuri făcute din pașii mei pierduți mergem în grupuri, în haite, în triburi singuri împreună mințindu-ne la primii pași m-au așteptat unii ce și-au zis mamă, tată, moși,

nu mă mai încap cuvintele mele toată lumea mi-a dat restul la fapte bune mă întorc în mine apă în matca mamei cu o grămadă de lupte pierdute câteva câștigate și multe cicatrici pe spate, așa e

și-a venit și la mine moș Crăciun nu meritam, nu așteptam, nu doream m-a găsit dezbrăcat de caracter față de viața asta curvă ieftină acoperit doar într-o folie subțire de politețe cât să mă

din ce cobor din ce înțeleg mai mult din ce înțeleg din aia nimic nu are sens îmi torn în cap nisipul din clepsidră să văd acolo unde sunt orb efervescent stelele și noroiul de pe ghete sunt

un cognac ieftin pentru curaj în cârciuma de pripas ‘’Meduza sedusă’’, nu se cheamă așa, trec minute, ore, ani decenii și nu mai vii un palton bătut de vânturi și de viață, o pânză

sunt fântânarul nebun al orașului acesta sap adânc în trupurile oamenilor în trecere grăbiți spre locurile de muncă sau aiurea căutând apa vie din stele fără număr lacrimi de rouă și râs de bună

și-or să vină homosexualii să-ți fure copilul să-l educe și să-l facă și pe el homosexual și-or să vină homosexualii la tine în biserică să-ți pângărească mormintele și anafura or să voteze toți

când nu sunt poet desfund țevi, canalizări, golesc fose e datoria mea, mascul de acțiune, stâlpul casei soldat chemat în lupta sacră să-și apere teritoriul gata de sacrificiul suprem în

am tras un loz cam necâștigător mi-au spus să mă înarmez cu știință de carte pentru lupta cea mare și grea cu viața vechea lozinca roșie de-o banalitate absurdă ‘’Învață, învață, învață’’-