Virgil Titarenco

Mașina de dorințe a fost distrusă De unul din noi, Dar de vreme ce nimeni nu recunoaște Vom trage la sorți Și vom alege pe cel, Sau cea, Care va trebui să Curețe Hublourile istoriei

fără dragoste ghearele vulturilor scurmă hoiturile înfruptîndu-se din babilonice visuri bovine ca o tăcută orgie fără dragoste semințele seduc secole îmbătrînite în crăpăturile stîncilor

să nu promiteți arborilor aripi niciodată nici dacă le puteți oferi pe datorie rădăcinile sînt cele mai ucigătoare amintiri te urmăresc pînă și în mormînt cîndva groparii le evitau cu teamă le

cînd am început această călătorie nu mi-ați spus că vom deveni un fel de familie am atins împreună crupele cailor și duși am fost n-am mai avut nici cetate nici timp de întors ci doar un

o iarnă roșie îmi răscolea vara erai acolo tu printre firele fumului de tămăie cioplite albastru lucid în cădelnița palmelor mele cuminte cu mișcări șerpuitoare nude urcai printre cuie și

în adîncul fiecărui cuvînt se află un neadevăr al iubirii gestante în fiecare celulă citoplasma devine lichid amniotic ascunzînd un trecut necrozat în viitoruri paralele în fiecare ocean

tu ai nevoie de un steag de o lume nedreaptă de un trib alungat în pustie ai nevoie de un bolnav incurabil de un pisc pe care să-ți zdrelești genunchii și privirile de o pasăre născută fără aripi de

improvizăm un sărut imposibil printre zăbrele imaginare apoi rîzînd mușcăm revoluționar drapelul de hîrtie în republici de puzzle jucăm cu ele monopoly iubito am știut că ai vocație

uneori îmi este dor de acel parc provincial preludiu al tuturor gărilor lumii antecameră vegetală a despărțirii și a lipsei noastre de imaginație mi-e dor de acea tristețe tonică a plecărilor

acum voi scrie așezați-vă toți pe o bucată din sufletul meu ca pe o pojghiță de pergament îngălbenit subțire care din voi îndrăznește să dea primul cu zarul în gura păcătosului să spargă

ar trebui să par plictisit măcar de dragul cărților pe care le am în mînă să vă spun că nu îmi pasă de metaforele cărate cu spatele împreună ca niște mineri orbi ai dicționarelor ce sîntem să

nebunii urcaseră în talerele balanței tremurînd emoționați cîinele roșu dormea în mijlocul pieței pieptul îi era acoperit de mărgele fiecare din ele un dar din partea unuia dintre ei balanța

orgolioasă mă privești copilă mereu rătăcită în feminitatea pe care nu ți-o înțelegi nici tu alergi peste lumile mele cu rîsete despletite gînduri te avertizez jocul cu sîngele naște foc iar oasele