Popescu Valentin

La capătul aleii se făcea răcoare, în umbra unei cripte liniştea se desfăcea ca o aripă moartă de fluture. El trage aer în piept, împreună cu imaginile cu care s-a obişnuit, pe care privirea lui le-a

Noaptea labirintul sunt eu tenacitatea urâtului, luminile multicolore dușul rece al nopții mă spală de lucruri și de șoapte știu că soarele este gri pentru că e normal să fie cineva care să

Destul am înghițit cuvintele și sarea destul mi-am căutat cobza legată peste suflet și sufletul de care nu știu ce să cred dar razele laser fac simfonia mai plăcută și omenirea tastează într-o

uneori, în liniștea din mine, e o urmă stingheră pe nisip e aerul stătut dintre ruine sau mirarea așternută pe chip cu chipul dublat de îngrijorare și teamă cu nopțile mutate din ramă în ramă cu

Palatul din Masca morții roșii. Acesta fusese primul său gând după vizita la Casa Poporului. În cea mai mare sală, Sala Unirii, ferestrele înalte erau acoperite cu draperii grele de catifea.

Îmi place Cărtărescu pentru lipsa de măsură și de realism, exact lucrurile care i se pot imputa, la o adică. Îmi place și extazul dureros din Orbitor care te poartă mereu dincolo de o descriere ca

Ce poate să rămână din această practică demodată a scrisului ? Dârele de creion, străvezii ca niște fire de păianjen, sunt o capcană făcută din amintiri. Ele fac mai mult decât să refacă o

Noduri si semne Popescu Valentin [12.Jul.11 11:26] Mi se pare mie sau soarele s-a micșorat e cât o boabă de mazăre, cât o gămălie de ac, cât un vârf de codiță de spermie ? Totul este încifrat

în muchiile mele, în tăieturile din palme se întrevede curcubeul ca un dans al luminii printre riduri se doarme pe jaluzele, pe foi de viță, pe umbre și pe praguri se doarme de sus și de jos se

porți marea pe umeri și zâmbetul tău e greu ca o sirenă soarele stă nemișcat printre nori nici nu transpiră cu ochii la părul tău la acel șuvoi în care își prinde cârligele de lumină eu îmi scot

îți agăți colții în păr și soarele într-un măr iei roza vânturilor în spinare și mergi ușor din floare-n floare poate nu mai umblu după adevăr poate nu mă avânt fără preget văzduhul e înalt de un

sunt moale ca un soare molatec sunt rău ca un nor de catifea sau, mai bine, ca tristețea mea doar ea îmi deschide baierele pe unde soarele intră și iese ca pletele unei metrese încerc să așez

lumina îmi iese prin ochi, soarele îmi iese prin măduva spinării nimicul îmi intră prin pleoape savoarea cu care respir îmi este aproape măcar că țin ochii deschiși și nu mă vaiet respirația tot

în brațele nopții se cam îngroașă obrazul se visează violet, se scot artificii pe nări pupila ți se dilată fragedă ca o salată respirația se retrage în scorbură încet ca o șopîrlă amintirea se

o panică dulce îmi aprindea ochii ochii mei arătați pe furiș în dreptul abisului ca într-un luminiș ochii mei proaspăt deschiși ca niște nori mari, insulari ochii mei, ce avari în ei apari, în

Prin invazia tăioasă a poveștilor obscure Care vin ca să mă fure Stau cuminte lîngă geamul aburit de filigean Și privesc pe țărmul pașnic cum năvalnic își asmute marea trene lungi de spumă Ah