Popescu Valentin

Mă gîndesc la un decalog dar toate cunoștințele par compromise, mai ales cele din sfera morală. Decalogul folosit azi este mai mult un deca’ de cunoștințe decît altceva. Cunoașterea ca o chestiune de

Acum o săptămînă am primit un spam de pe mail. Din categoria aceea: femeie pakistaneză caută translator ca să își investească averea uriașă în România sau femeia din SUA care caută parteneri de

”În care sunt ce nu am fost de mult, adică în carne și oase.” Ceea ce scriu în mare parte s-a întîmplat deja. Este un fapt consumat, costumat în plus de idiosincraziile scriitorului, adică

Iată sunt eu tîrîind prin praf ca o promisiune mîna stîngă cea care nu poate să apuce decît cu încetinitorul (ea caută prin nisip) ceva din visul fericit pe care l-am folosit de fiecare dată (ca o

Mersul trenurilor “Cui nu i se oprește respirația cînd trece huruind prin Mersul trenurilor ? Dar Tabelele noastre Orare ! Ne transformă pe fiecare dintre noi într-un erou de oțel, un erou pe

O respirație, o transpirație rece, un reflux al salivei și vomei Da domnule chiar suntem ronțăitori de sticsuri pierdute în Calea Lactee chipul acela de care te rușinezi privindu-l, chipul

...\"Cu educația trasă bine pe ochi ca o căciulă călduroasă mă reconforta să privesc banchizele în derivă (orice aș fi folosit în loc de nervi era compromis).\" * Sigur sunt foarte

înainte de toate depindem de timp el devine palpabil (și nu doar în deșert) ca o trezire mult amînată mă trezeam cu unele transcripții din propria măduvă care nu era nici măcar acolo dar nu

soarele împroșca dimineața cu lumină era aproape empatic aveam nevoie de un fir ca tramvaiul de o șină Mă uit în oglinda din baie ce mișto e așa încețoșată de stropi pun mîna pe săpun dar el îmi

universul este un borcan de pulbere stelară nu a mai rămas decît scînteia care să aprindă cioburile insomnia fărîmițează presupunerile le așează peste caimacul temeinic al lucrurilor la

Străzile erau eliberate de oamenii retrași din calea arșiței. În apartamente răsunau doar sunetele înfundate care anunțau masa de prînz. Ieșită la vedere din orbitele blocului, Maria privea dincolo

gîndirea noastră pe trotinetă în căutarea Capului Bunei Speranțe prin norii care cu ajutorul nostru sunt solvabili îmi caut de drum îmi însiropez carapacea loviturile din pintenul orgoliului

copacul salivează ca prin propria lui greutate aveam soarele alb în mine ca un pansament inima este un pronume luminos mi-a spus și i se aprind plămînii, îi ies coastele ca la un cal alb din

Neoanele începeau să clipească, băncile erau încremenite de așteptare. Trebuia să bordeze marginile lacului cu avioane de hîrtie. Tot avîntul elicilor se zburătăcea în frunzare nemișcate. Cerul de

Concluzia este destul de tenace ca o noapte de mahmureală ziua te răfață încă o vreme cît se va putea intervalul generează câteva situații hilare (ah vraja ah o bucată de carne am găsit și nervi pe

Aș putea să merg de-a-ndoaselea să aud din nou copacul acela cum se cutremură singuratic la fel ca mine în faldurile umflate de vânt dar în maladia asta dezinteresată nu ar fi loc să arunci un ac

În orice direcție vei începe începutul poți să-l și termini să-ți consumi calmantele la capătul zării secrețiile tăioase ale amurgului curg în întîmpinarea reperelor din intima lor năruire

Tunelul este trist la fel ca mine fiecare piatră a lui este o parte din mine nu e de mirare că mă înghite

soarele se agită bagă de seamă să nu spargă eprubeta halatul tău pătat cu cerneală și cu cafea ca o amintire de bătrânețe se agită și el în contemplația stativului acesta bolborosește într-o

aveam ochii așezați pe un trepied acolo stătea Jeanne L’Amour și făcea cu ochiul la mine ea mesteca gumă sau mămăligă ea avea ochii scoși cu castorul ea putea să ne umble ușor pe spinare ca pe

un câine latră în ritm de Motzart un soare navetist nu mai ține pas cu trenul se pierde în hățișul de fire construiam armuri complicate biete mulaje de plastic agățate de coada crepusculului mă

străbat apele ajunse la menopauză care se aruncă leneșe pe mal merg ca printr-o gradină de amintiri și apele tot vin din zare străvezii, imense străin de cerul feeric merg neîncetat pe marginea