Balul Bobocilor

”În care sunt ce nu am fost de mult, adică în carne și oase.” Ceea ce scriu în mare parte s-a întîmplat deja. Este un fapt consumat, costumat în plus de idiosincraziile scriitorului, adică ale mele. Aceste fapte, uneori reprobabile, sugerează că ne mișcăm și preferăm să fie așa. Așadar mergeam pe o stradă și priveam sclipirile din asfalt. Fiecare dintre firele acestea de nisip poate ajunge să ne înscrie în memorie luminile lor concertate. Era pe la sfîrșitul toamnei. Vîntul rostogolea frunze uscate și gunoaie, amintirile mele deveniseră și ele derizorii și perisabile. De fațadele părăsite atîrnau zdrențe de afișe. Ieșisem de la facultate și mergeam tot înainte pe un chei de parcă trecutul și viitorul se pot întîlni. Tocmai trecusem de o intersecție de unde orașul începea să se termine. Apăruse un semnal de alarmă - pînă unde eram dispus să merg așa ? Mă sîcîia o festivitate unde eram așteptat. Cum nu prea voiam să mă duc era indiferent dacă mă îndepărtam de lume sau nu. Ceva îmi trezise curiozitatea. Pe marginea drumului era un mal de pămînt pe care era parcat un papuc. În spatele lui doi indivizi erau angajați într-o tranzacție. Nu puteam să-i evit dacă voiam să văd dincolo de dîmb. M-am urcat la o mică distanță de cei doi și am văzut fostul lac de acumulare cu malurile evazate ca un velodrom. Iar acum era locuit. În mijlocul recipientului rămăseseră niște mlaștini destul de întinse iar pe marginile lor erau încropite cîteva barăci. Ferită de privirile indiscrete era chiar o mică stînă aproape de mine. Am coborît malul de beton și tocmai aveam pămîntul sub tălpi cînd a răsărit din apropierea țarcului un băiat jerpelit, gata să iasă din toropeală. M-am îndepărtat de el și am luat-o prin stuf pe o cărare. Lucrul cel mai sigur îl aflam în tăcerea liniei gînditoare care se plimbă și atît. Zgomotele orașului se stingeau din ce în ce pînă cînd a rămas doar rumoarea stufului în preajmă. Păsările țîșneau din loc în loc. La un moment dat nu mai aveam clar pe unde venisem. Era tot mai cald. M-am oprit într-un luminiș în inima bălții. Acolo se conserva toamna ca în formol, nimic nu era dispus să se piardă. Chiar și trecutul meu se regăsea în liniște, ca un drum prin labirint. Straturi, straturi de spice, praful prin care treceam știind că nu las nimic în urmă - toate consemnau că aici se sfîrșea ceva, o moarte sau o vînătoare. Eram chiar eu prada pe care o căutam – urmele rămase în praf și care mă aduseseră acolo erau trecutul meu. Eram singurul care le putea desluși. Eram poate în sortuletul de gradiniță după care nimic nu a fost asemănător și apoi după valuri de cenușă un orizont lichid, ca niște ochi halucinați printre trestii. Pentru prima oară șantierul amintirilor apărea nedespărțit. Eram răspîndit în diverse momente și nici unul dintre ele nu era de aruncat. Vibrația dintre aerul și praful cald se domolea. Mă întîlneam cu cioburile formate dupa impact; mergeam prin acel spatiu melancolic care își ridica pretențiile în liniște apoi sucomba în mod firesc. M-am depărtat de locul unde amintirile stăteau atît de bine, fiecare la locul ei. Ca să continui am luat-o la întîmplare printre spice. Mi părea că trebuie să mă întorc înapoi, văzusem destul. Soarele începuse să apună. Am mers înainte chiar dacă spărgeam vraja portocalie pentru că mă grăbeam. De partea cealaltă a bălții se auzeau pescarii așezați pe ochiurile lor de jar. Poate și înjurau acolo, de mama focului, poate mi se făcuse frică, cert e că voiam să găsesc drumul cel mai scurt către țărm. Mă precipitam spre casă. Am găsit o fîșie îngustă exact cît să trec de pe o parte pe alta și m-am văzut pe uscat. De acolo m-am repezit pe creasta malului de beton. Începeau deja să se audă zgomotele orașului unde eram chipurile mai în siguranță. M-am uitat în urmă și am coborît. Cu toata băjbîiala mea de pe străzi am ajuns repejor acasă, în vizuină. Eram gata să remizez în stilul obișnuit. Aveam doar un preaplin pe care trebuia să-l împart. Cineva de-al casei mi-a amintit de Balul Bobocilor. Poate că nu era o idee rea. Drumul meu separat devenise trist și previzibil. Doar suntem oameni nu animale îmi ziceam eu. M-am gătit destul de jerpelit pentru că eram gata să fiu o prezență în plus. M-am salutat cu cîțiva colegi, am gustat prăjiturele. Apoi a început dansul și m-am tras în lături. Nu am ajuns mai departe de scara care urca spre ringul de dans. Am rămas acolo indecis, lîngă un perete alb. Mă muram în apele așteptării. Muzica era ca ecoul care bîntuie furtuna - trebuia să-i rezist. Nu era decît un bal în fond și nu căutam decît o portiță pe unde să mă strecor. Dar mintea mea era ca un sac, totul se petrecea în interior, era ca o mulțime sufocată și panicată. Inima îmi bătea, de adolescent, era șansa vieții mele și așa mai departe. Dacă o lăsam pe altă dată refuzul acesta se putea perpetua indefinit. Pentru că aveam temeri de tot felul au trecut ore pînă să fac primul pas. O parte din colegele mele chiar plecaseră, sufereau și ele de pretextele lor. Pe cînd muzica devenea romantică eram gata și eu să dansez. Una din colege s-a oferit să-mi arate cum și apoi altele au acceptat și ele un dans. Aveau răbdare cu mine. Mă aducea de bine de rău în liniile normalității. Era un botez în fond. La sfîrșit am primit o diplomă pe care o am și acum pentru \"cel mai reținut băiat de la Bal\".