Frunze uscate

Palatul din Masca morții roșii. Acesta fusese primul său gând după vizita la Casa Poporului. În cea mai mare sală, Sala Unirii, ferestrele înalte erau acoperite cu draperii grele de catifea. Faldurile lor întunecate se scuturau greoi lăsând să se vadă blocurile minuscule, încremenite și gri. De partea cealaltă a perdelelor era o cameră mare cu multe scaune, un covor gros care le ascundea sunetul pașilor. Ca niște gângănii pe un cadavru. Sau ca parfumul care se împrăștie dintr-un flacon. Sub luminatorul mare cât un teren de fotbal se schimbau câteva cuvinte: megaloman, nebunie, Dumnezeu dar și întruniri, politică, lux. Sala era încă folosită. Scaunele păreau să fie noi. Dar era ceva acolo, un sentiment aproape religios. Era umbră, era răcoare așa că s-a așezat pe unul din scaune de parcă nu se îndura să plece chiar dacă profesoara a ieșit din sală și, împreună cu ea, aproape jumătate din grup se scurgea pe ușile neîncăpătoare. - Futu-ți fața ta de melc, n-auzi ? Știa cine e dar nu se întoarse. - S-a căcat pe el, rânjise Fane. Apoi i-a pus o palmă pe ceafă și l-a tras cu fața spre șlițul lui așa cum stătea în picioare, lângă el. - Cred că-i place, Fane. - Așa e, bulangiule ? Vlad simțea că îi crește pulsul și furia dar asta avea un efect ciudat asupra intestinelor. Îi era frică că dacă face o mișcare bruscă o să se scape pe el, așa cum zisese Fane. Apoi gașca acestuia s-au lipit și ea de restul turmei și a putut să iasă și el din sală. Ultimul. Se simțea ca un șobolan ascuns în spatele draperiei. Se rătăcise pe multiplele scări din clădire, privea mozaicul de pe jos ca își ordoneze gândurile și, eventual, să vorbească. Căuta o toaletă dar coridoarele nu îi spuneau nimic. Pe unul din etaje a găsit o doamnă care a înțeles ce caută. Lucrurile puteau reveni la normal. Abia se așezase pe veceu că auzi zgomot de pași și râsete reținute. Se ținea cu mâna de o clanță ruptă (poate cineva crezuse chestia cu mânerele din aur) în lipsă de zăvor. Încercase să se îmbrace dar nu apucase decât chiloții, pantalonii îi rămaseră în vine. - Cred că mă trece o pișare zise Fane imperturbabil și dădu să se descheie. Dar se mulțumi să râdă în hohote. - Mă piș pe tine, fraiere, ține minte asta. Încă tremura când își trase și pantalonii pe el, fără să se mai curețe. Aceasta fusese vizita la muzeu. Afară blocurile păreau mai gri ca de obicei. Iar colegii știau. Se prefăceau că miroase urât, făceau tot felul de semne până au ajuns la metrou. Acolo a început să privească cablurile care se încălecau unul pe altul pe pereții tunelurilor așa cum viața lui se încurcase cu gașca lui Fane. Încerca să se concentreze pe un singur cablu dar nu reușea și i se părea că, din cauza asta, pierduse șirul propriei sale vieți. Totul începuse de la oră de sport. Băieții observaseră că profesorul de sport avea un fel aparte de a se purta cu Georgeta și aveau o satisfacție ciudată când vedeau cum "bălosul" i se burzuluiește în pantaloni. Dar nimeni nu văzuse ceea ce văzuse el: profesorul cu pantalonii în vine și fata aplecată asupra lui, acoperindu-i goliciunea cu pletele. Din ziua aceea notele lui Vlad au început să scadă iar Fane a început să se ia de viața lui. La început venea doar la ei în clasă și o pipăia pe Geta. În scurtă vreme a început să-l privească ciudat și să se lovească de el pe culoarele lipsite de culoare. Iar viața lui părea să se reducă la un film alb-negru atâta vreme cât era în liceu. Acasă, acasă. Încerca să alunge gândul acesta cât mai departe. Mergea încet, atent la fiecare pas pentru că nu voia să se mai termine. De taică-su adoptiv nu-l durea prea tare dar maică-sa avea să-și dea seama și asta îl speria. Se juca cu amintirile acelea de parcă ar fi putut să însemne și altceva. Masca Morții Roșii era o boală contagioasă (de aceea se fereau de el). Dar, dacă era așa, nu era o Mască, era chiar el. Iar asta însemna că nu mai are nici un locșor al lui. Când a intrat în casă a răsuflat ușurat. Maică-sa mai avea încă o mașină de băgat astfel că se uita mai mult la hainele murdare decât la el. Nici nu avea idee ce chiloți murdari avea. A intrat în baie și s-a uitat tâmp la rufele care se răsuceau. Nu mai știa cine e și ce vrea. S-a uitat în oglindă și a înțeles că în spatele ei nu era nimic. Lucrul asta i s-a părut ciudat. În spatele oglinzii era un perete pe care apele oglinzii îl ignorau. Iar în spatele măștii sale era tot un perete sau nu era nimic. Chiar nimic ? La asta se gândea acum. Executase rutina pe care o căpătase de atunci, de mai bine de un an: își aruncase ghiozdanul și se întinsese în pat. Avea nevoie să se odihnească pentru că, de fiecare dată când intra în liceu, își simțea fața crispată, ca o mască. Pentru că, din când în când, gașca lui Fane îl aștepta la intrarea sau la ieșirea din liceu sau la orele de sport ca să se amuze punându-i piedică sau trăgându-i șuturi în fund dacă se apleca să-și adune ghiozdanul de pe jos. Tavanul nu-i spunea nimic. Dincolo de el erau viețile vecinilor care se ingnoră unul pe altul. Palier după palier, vizuină după vizuină, cutii de beton peste alte cutii. Dincolo de acestea este cerul adevărat, al șaselea. Dar greutatea palierelor suprapuse, singurătatea atâtor vieți se prăvăleau peste el, gata să-l strivească. Simțea că se duce în jos printr-o apă mare, de culoarea meduzelor, fără să miște un deget, fermecat de razele pulsatile. Pe măsură ce se scufunda apa se întuneca și se făcea mai rece. Ar fi fost atât de simplu să dispară. Dar maică-sa ? Razele se opresc ca niște coloane înfipte în întuneric. Simte niște fiori reci pe la picioare La adâncimea aceea sunetele sunt doar niște mugete prelungi. Lumina se deșiră în zdrențe tot mai fine și Vlad coboară și mai mult. Până ce presiunea apei îi întunecă privirea. E pe fundul apei, unde n-adie vântul, prin cețuri fără glas. Niște plete negre flutură peste ceva. Ceva ca un cap dar putred, ieșit parcă din mașina de tocat, umple apa de miasme. Apoi sângele îi curge din nou prin pleoape. Membrele îi ies din amorțeală pe pat. Dar senzația de murdărie și mirosul acela îi stăruie în nări. Lucrul ăsta se repetă de multe ori. Uneori începe cu vasul de poțelan din WC-ul liceului. Se uită mirat la suprafața de un alb orbitor și se scufundă până în canal în apele negre. E un mâl dens ca păcura, atât de negru încât el dispare. Simte că se dizolvă și ultimele fărâme în noianul negru. Atunci o mână îl scoate de acolo. Mâna lui taică-su îi dă frisoane dar nu se încumetă să-i dea drumul. Mai bine să fie scos afară de un mort decât să rămână acolo. Uneori se trezește și trebuie să aștepte până dimineața ca apele negre să se risipească. În tăcerea aia care urlă Vlad își rostea numele până ce val și vad și vlah și glad începeau să semene între ele și să nu mai însemne nimic. Atunci se simțea trist și gol și își spunea că, evident că tatăl său nu avea încredere în istorie, ce poate fi mai înșelător decât memoria oamenilor și mai plin de interpretări ? Dar viața lui, lipsită de întâmplări, îl plictisea la fel ca sporovăiala fără sfârșit a televizorului. Seară, înainte de culcare, Vlad se dusese la baie ca de obicei. Îi era teamă să se culce și încerca, în acel balon etanș care era baia, să se ascundă ca într-un pântec. Îi plăcea să stea așa în baie, lipit de murmurul slab al țevilor ca de o ventuză. Stă pe marginea căzii. Lumina cade sticloasă pe faianță. Îi vine în minte că trecutul poate fi de partea cealaltă a oglinzii la o distanță oarecare. Se vede mic și singur în cada plină cu apă. Susure și adieri trec pe sub ușă ca niște resturi de timp. Prin apa stătută agită niște sticluțe goale de șampon. Vrea să se joace dar se simte privit. Timpul tot crește și se dilată acolo sub bec fără să îl înghită. Se întoarce aici, la ochii care se reflectă în oglindă. Între cele două ape apare un carusel de oglinzi. Cineva bate la ușă și apare George, sătul de atâta așteptare, trântind ușa de perete. - Ce faci, îl întreabă ? Vlad stă acolo tâmp, fără să zică nimic. - Nu știu, zice cu o privire fixă de parcă se pierduse în oglindă. Parcă ar fi în stare de șoc iar tatăl vitreg îi trage o palmă. Atunci începe să plângă ca un copil. Și nu se poate opri, pieptul îi urcă și îi coboară în hohote dureroase chiar și în pat. Își pune mâinile pe piept ca să se calmeze. Dar nu poate dormi. În noaptea aceea, stând cu mâinile pe piept ca o mumie, se întreabă pentru ce toată agitația asta, toată lupta asta între unul și altul care văd, fiecare, altceva. Nu vedea intriga, era ca și cum, pentru a nu se plictisi, oamenii își fabricau țeluri și, în majoritatea timpului, le urmăreau pe un traseu molcom, atâta timp cât alunecau unii pe lângă alții protejați de convențiile sociale care le permiteau să se ignore, păstrând, totuși, ideea că se înțeleg și se cunosc unii pe alții doar pentru faptul că pot schimba două cuvinte care nu înseamnă decât atât: două cuvinte. În vremea asta timpul trece, oamenii se trec și ei și amintirile se fac mai străvezii ca niște frunze uscate de ceva vreme.