Ovidiu Oana

Mareele de galben au potopit câmpia. De purpură atoluri în larg o decorează, Mirifice pasteluri sub cerul de amiază, Adoră să plătească privirilor simbria. Ce alt e dacă nu sunt minuni din

Atârnă-n grele juguri nori de ploaie Peste pământ, surpându-l sub torente Compuse din pâraie purulente, În curgerea băloasă prin noroaie. E îmbibată hâda fața-a humii, Cu năclăite riduri

Nu aruncați spre cer cu piatra, Mânați de greu și umilință, Nici nu vă pierdeți din credință, Din el ați supt întâi colastra ! Când în adânc însămânțate, Spinoase buruieni v-apasă, În rugăciune

Mereu în calea vremii, i-am dat prinos toți morții, Nu doar obolul simplu al traiului curat, Ci mai ales pe-aceia ce-au stat în pragul porții, Să fie pace-n țară și trai bogat în sat. Cu paloșul,

Vom interzice lunii să meargă la culcare. Ne va sluji ca strajă tocmită să vegheze Odihna celor care stau sus pe metereze, Drept ultimă speranță cetății și scăpare. Sosiseră puhoaie dușmanii,

Eu nu privesc ca Ianus cu teamă împrejur, Pun sigur pas pe calea sau drumul ce aleg, Chiar dacă greu m-așteaptă și rele prind contur, Merg fără ezitare spre rod să îl culeg. Nici nu scrutez cu

Zi, noapte, saț sau foame, și veghe, adormire, Ni-i rânduită calea spre nedoritul hău, De sarbedele borne, azi bine, mâine rău, Jaloane nemiloase pe calea spre-mplinire. Necunoscând atomul, noi

De ce-mi tot dai târcoale, lumină-nșelătoare? Știu sigur, noaptea-mi rece nu poți s-o risipești, Prea-ndestulat mă aflu cu tainele lumești, E vremea să trec pragul nespus de ursitoare. Te văd

Adăpostiți în trupuri păcate milenare Și mai adânc, minciuna, sub riduri pomădate, Cerșind nu bani, ci viață, în triste lupanare De la netrebnici mirii cu buzele pătate. Prea puturos sărutul pe

S-au pomădat cu chiciură copacii, Parcă-s stafii ce-n codri dormitează, Sub gerul neclintit de la amiază, Cerșind căldura soarelui, săracii. De mila lor \'și-alungă somnul, vântul. Adună-asupra

Mă cerne noaptea-ntr-un culcuș de gânduri, După priveghiul inimii trudite, De goana-n labirinturi nesfârșite, Eliberări cerșind, nu doar intrânduri. Ce pernă incomodă-i îndoiala, Când teama e

Când pragurile nopții îmi par de netrecut, Cer căilor lactee să-mi sară-n ajutor, Să se prefacă-n voaluri pe asprul așternut, Să pot s-arunc trezia să zacă pe covor. O regăsesc spre ziuă, o port

Citesc din cartea vieții neînțelese rânduri, Reci frământări de suflet, sleite de cuvinte. Îmi rătăcesc cărarea prin tot atâtea gânduri, Purtat de duhuri negre, desprinse din

Din turnul meu de fildeș privesc spre larga zare, Strivind cu pasul molcom tăcerea din odaie, Doar jarul de la pipă și-un muc de lumânare Mai întregesc lumina și frigul îl înmoaie. Din mine

De-atâta vară s-a pătat cireșul Și plânge picuri smulși din bolta verde, Crestată-n ramuri, rana i se pierde Codanei când cercei i-atârnă-alesul. Obraji pătează cu sclipiri din roșul Desprins

Aș vrea să tac răspicat o singură zi, aleasă la întâmplare așa cum au fost cele în care am spus nimic. O singură zi e un preț prea mic pentru rănile zgomotos tăiate în cumințenia