Ovidiu Oana

Prea multe spaime ați rodit în mine Căutându-vă doar sațul de noroc, Torcând huzurul într-un simplu joc, Nu soațe, ci doar simple filistine. Pe rana sângerândă nu pui sare! Când sufletul

li-i bruma toamnei gâde smaraldelor jertfite rămân pe boltă hâde coroane răstignite din verde pom pornită a frunzelor culoare se schimbă risipită în galben pe cărare se-nsângerează

A mai trecut un viscol și o iarnă, Dorințele in vers de când le-am scris, Cu frământări ce-n suflete răstoarnă Zăpezi de dor, pe orice gând nescris. Pierduta vreme ce-a schimbat

Doar cei aleși pot năzui să vadă mai sus de ei, aproape de etern. Eu doar mă lupt cuvinte să aștern, prea schilav să închipui o cascadă. Am fost pârâu curat, vijelios tăind în piatră, dăruind

Am vrut să fiu mai înțelept ca marea, Crezând că sunt, altfel decât banal. Dar m-a ajuns din unde întrebarea: - Crezi că poți fi mai mult decât un val ? Un munte-am vrut să par, să-mi pierd

s-a prăvălit o umbră jertfind în zbor un flutur culorile-i de ambră sub sumbrul gri se scutur în strâmta-i crisalidă visa la ziua-n care pe aripa-i splendidă va găzdui un soare ursit de

Îndoi genunchii spre pământ a rugă Tăcută printre zgomotul de lacrimi, Eliberat când sufletul se-njugă, Să urce pe golgotele de patimi. Nevolnicia naște-n ea speranță, Cerșind iubirii să îi

Adormi. Ești fericită. \'ți fac culcuș subsoara mea. Un gând ghiduș mă-ncearcă și sub pled găsesc umărul gol, sân îngeresc. Și îi mângâi. Tu gângurești. În șoaptă-mi spui că mă

Trec nopți cernite de-ndoială, Singurătate și de teamă. Cu dorul cad la învoială, Eu te visez și el te cheamă. Dorințele devin coșmar, Cearceafurile, giulgiu sunt. Mă strâng, iar gândul meu,

Născută-n orbi, semeața îmbuibare Îneacă-n ape sumbre vrăjmășia, Culori de corbi spre trista-i desfătare, Stindard cernit, vestind vremelnicia. Nu defăimez averi, ci doar mormane De egoism, cu

De-acolo-și iau copacii-ncrâncenarea De-a nemuri, din dragostea de soare. Ei nasc mesajul ce îl poartă vântul, Din codru spre întinderea de mare. Aspiră seve și respiră viață, Primesc lumina

se naște-n pământ în pepite firave topite-n furnale de focul năprasnic se toarnă-n tipare și sună fantastic când zvârle spre zare măiastre octave milenii de trudă și viață-n neființă s-au

pe coapsa ta voi ninge mângâiere de ghiocei cernuți pe iarba udă stârni-voi dans nebun de paparudă torcând în negrul nopții mlădiere adie voaluri dezvelindu-ți nurii ademenind poftiri de trup

Răsplata trudei mele-i demnitatea Pe care-o port, ca pavăză și armă, În bătălii cu cei ce vor s-adoarmă Credința-n adevăr, cu răutatea. Cuvântul a născut din glie, pâine. Cuvântul spune simplu

Adânc apasă griul desfrunzirii, Pe siluete sprijinite-n aer. Valsând stângaci pe-al vânturilor vaier, Pădurea-și caută, primăvara, mirii. Atârnă muguri, mărțișoare-n ceață, Lumini cerșind din

au gândurile calea lor când ne frământă sau ne mint că pot pluti pe val sau nor însă nu ies din labirint prizoniere pe vecie doar mintea aprig o frământ\' se-nșeală când în poezie vor

Striga din turlă clopotul dogit, Dar, timpul n-auzea chemarea-i mută. Doar cucuveaua-l mai privea tăcută De pânze de păianjeni năpădit. Uitat de mii de morți din turn vegheați, Cu tonul grav