Șuvoaie de piatră

De ce pus-ai, Doamne, în piatră sclipire De fulger, de stele, de trai împlinire? De ce curge picul de apă din ele Să taie, în timp, nemuririi vâlcele? Mai tare-i șuvoiul când plânge din stâncă, Purtând spre lumină tăcerea adâncă? Ori focul din miezuri ce-l face să plece, Adânc, pe adânc, în adânc să se-nece? Cînd jarul din suflet se trece prin lacrimi, Surzind ascunzișul, din tine, de patimi, Rămâne în urmă privirea săracă Și inima-n cremene-o face să treacă.