Ottilia Ardeleanu

spaimele trec prin mine ca salvarea șuierând prin inimile fiecărei case cu geamuri sau fără nu face diferențe doar ce e urgent durerea de aici de acolo mulată inestetic pe

ninge oamenii se strâng unii în alții se troienesc până nu mai poate trece nicio grijă nicio dușmănie sălbatic alb înfricoșător de singur în timp ce dispărem haită de lupi inima e

ei vin pe la fereastra mea exact când mă dezbrac pielea mea rivalizează cu aceea de șarpe nu mă jenez deloc așez un picior estetic să privească printre el și celălalt plimbă ochii de

trece prin câmpul răpus ca un fazan în zbor fumul cocioabelor la pipă rece plutonul de execuție țintește mă fac părtașă la căderea serii cu pieptul ciuruit într-o baltă de

ce naiba te-ai îndrăgostit fix astăzi urmărești ceva sau te zgâiești printre uluci ca oamenii la oameni pari într-o ureche așa agățat de tulpina unui ghiocel care măsoară nivelul

Pe vremea aceea, în Timișoara era civilizație comparativ cu restul. Eleva cu ochi ușor migdalați și visătoare, dar niciodată lipsită de simț practic și de umor, voia cu orice preț să urmeze acolo

tristețile își fac loc repede ca bălțile după ploaie ochiuri de toate vârstele în care se scaldă nevăzuți puii de vânt uneori soarele se sprijină pe acoperiș într-un baston bătrân în

când cădea seara ca o buză supărată ne adunam în ulița retezată de livada de pruni la cina cea de taină stăteam până se închina de culcare satul părea un coș cu pâini

nu vreau să-mi amintesc acele dimineți în care cântă cocoșii destăinuirile lor despre lașitate se răspândesc precum o aură deasupra celor ce suntem când întindem brațele și sărim pe

singură mi-am cusut iubirea pe trup cu un fir lung și am scrâșnit până s-a crăpat smalțul rănile erau multe ca de război nu curgea decât durere ca un chirurg de suflet (9 feb. 2011)

am o vârstă frumoasă nu divulg vă propun să mă priviți și să vă spuneți părerea apropiați-vă așa mai faceți un pas ușor la dreapta mă vedeți nu aici aici unde se află cuvintele dacă

mă simt ca într-o odaie claustrofobă din cauza mea mă tem să nu-i iau aerul miroase bărbătesc de parcă desfaci cărțile ca pe niște tuburi de oxigen și dintr-odată respir toate

supărările vin și trec n-am știut că te voi răni cu iubire deși de câte ori o îndreptam spre tine făcându-mi curaj se izbea de ceva ricoșa îmi dădeam seama după durerea din inimă e

te-am lăsat să faci stagiatura pe mușchiul inimii mele crescut înspre tine ai pătruns ca un strat de ozon peste care ai așezat un strat de iubire unul de emoție altul și altul până am

presară să nu uite drumul până la anul gonește ca o iapă albă coama îi flutură dinspre mare nu se găsește potcovar pentru copitele aprige lovește oamenii se sfărâmă mă astupă (31

chimonoul yuzen pare un câmp de orez întrupat un obi impresionist tolănit pe sofa în așteptare rămurele de sakaki printre panglici de lumină împrăștiate pe rogojina de palmier kama

câteva săptămâni am crezut că numai eu și cu mine tăiem singurătatea în două zeflemist bomfaierul rân j j j jea pe dinăuntru de fapt în tot acest timp igor se cățăra spre tavanul pe care

Cuvintele suntem noi, ne identificăm cu ele, prin ele demonstrăm ceea ce pretindem a fi, ceea ce am devenit. Ne îmbrăcăm cu ele așa cum ne-am îmbrăca în haine de sărbătoare ori în pijamale. Și apoi

iubirea este cu tălpile goale pe iarba darnică în verde crud ochii tăi când fac schimb cu ochii mei două lifturi mișcăm unul prin celălalt blocați între oameni nu strigăm după

se stârnise furtuna ca o tuse bronșică scuipau buzele de pământ iarba se îneca așa ca un prosop de borangic în râuri cu capul în jos lumea părea un univers bont gemea era vremea am

nu este ce credeți nu kosovo nici vreo dublă de-a lui silvester ori nereușita vreunuia care testează balonul cu gaz nici vorbă de mugurii din seră copiii nu mai aruncă în geamul

locuiește-mă ca pe o țară devastată în care luptele se duc pentru supremație oamenii la negru pompează speranțe scot iluziile din rastel și trag unii în alții zădărnicește ruina umană

rece pe țărm urc pe tobogan pînă pe primul nor și încep să cern gîndurile sînt albe din ce în ce mai dese copiii dornici încep să facă pîini pe care degetele rămîn ca niște cruci de

3 la școală cămin la suflet uneori ne luam gândurile cu noi făceam picnic devoram poezie nu formule chimice oftam pe madrigal râdeam în aceeași piesă ca mușchetarii ne împrumutam