Ottilia Ardeleanu

câteva săptămâni am crezut că numai eu și cu mine tăiem singurătatea în două zeflemist bomfaierul rân j j j jea pe dinăuntru de fapt în tot acest timp igor se cățăra spre tavanul pe care

Cuvintele suntem noi, ne identificăm cu ele, prin ele demonstrăm ceea ce pretindem a fi, ceea ce am devenit. Ne îmbrăcăm cu ele așa cum ne-am îmbrăca în haine de sărbătoare ori în pijamale. Și apoi

iubirea este cu tălpile goale pe iarba darnică în verde crud ochii tăi când fac schimb cu ochii mei două lifturi mișcăm unul prin celălalt blocați între oameni nu strigăm după

se stârnise furtuna ca o tuse bronșică scuipau buzele de pământ iarba se îneca așa ca un prosop de borangic în râuri cu capul în jos lumea părea un univers bont gemea era vremea am

nu este ce credeți nu kosovo nici vreo dublă de-a lui silvester ori nereușita vreunuia care testează balonul cu gaz nici vorbă de mugurii din seră copiii nu mai aruncă în geamul

locuiește-mă ca pe o țară devastată în care luptele se duc pentru supremație oamenii la negru pompează speranțe scot iluziile din rastel și trag unii în alții zădărnicește ruina umană

rece pe țărm urc pe tobogan pînă pe primul nor și încep să cern gîndurile sînt albe din ce în ce mai dese copiii dornici încep să facă pîini pe care degetele rămîn ca niște cruci de

3 la școală cămin la suflet uneori ne luam gândurile cu noi făceam picnic devoram poezie nu formule chimice oftam pe madrigal râdeam în aceeași piesă ca mușchetarii ne împrumutam

colegii mă copiau la școală dădeau lupte în direct cu pumni cretă și bureți ca să stea în jurul meu pe la teze mai tîrziu băieții se duelau pentru acceptarea invitației la

un om normal chiar dacă fac mai mult pentru ceilalți decît pentru mine îmi place competiția poate de aceea nu renunț la a scrie la nivelul dorit voi ajunge eu muncesc iubesc mă

lângă arțar explodează fluturii din stomac zburătăcesc spre ispitele catifelate din buza strâmbată a scoarței pe mușchiul mustind de sănătate visăm cu ochii însăilați de cer inimile bat

țin degetele încleștate să nu viscolească din ele cuvinte nu s-ar mai topi ochii tăi sunt reci ferestre de cenușă sufletul se înfioară pe deasupra unei lumânări îi curg

strada se golește ca o sticlă de lapte mămăligă pripită luna în ceaunul dintre stânci aburește mintea mea purtată de vânt pare vântul suflând sub pirostrii spre fața întunecată oamenii

un ceas viața pendulează bine rău clipe de 90 60 90 oamenii trec roți prin infinit (17 ian. 2011)

vioara a murit în mâinile mele obosite să frământe acorduri tăcerea este un dirijor tânăr singure în reverberație dezamăgirile pe portativ tristețea se cântă după diez în do

de un timp o lumânare îmi ține moralul și de cuvinte pâlpâie în loc de numărătoare pentru clipe face un gest sfios chipului meu care se urcă pe pereți suferința din

Zilele sunt dureri suportabile, uneori. În fiecare dimineață îmi întreb ziua cum se simte. Sunt o sarcină dificilă pentru ea. Nu vreau să mă nasc, cu toate acestea, chiar când zorii dau să intre ca

la marginea mea cerul e un plămân bolnav de atunci o cădelniță luna arde un bob de tămâie în fiecare noapte întind un pod de gânduri până la tine merg în genunchi rugăciuni de la o

ești liber să îți dorești multe cum ar fi un loc pe pământul nimănui să poți munci iubi trăi din tine bucuria să se poată cum ai rupe un miez de pâine sfințită și trupul ți-ar deveni

steluțele se oferă pentru suflet pentru starea aceea de resuscitare când îți dai seama că moartea este pe lumea cealaltă iar tu o sfidezi pur și simplu privind prin oameni ca printr-un film

Când l-a văzut, a rămas cu ochii fixați, așa cum țintuiești un portret în perete. Albise. Toată înfățișarea devenise, intempestiv, o vreme nămețită și rece. Până și copacii păreau goi și dârdâiau

mi-aș fi luat o haină de piele de la o vreme în oraș se deschid târguri și case de pariuri peste tot aruncăm bani mi-am zis nu-mi trebuie din moment ce o am pe cea naturală am pus

o armată de fiori încercuire strategică prin surprindere tropotele șuieratul scurt al lăncilor drept în inimă neliniștea aerul încins câmpul cu maci ochii tăi și iată-mă cucerită (7

gonesc strada e un parbriz spart cu oameni deșirați cât o curbă periculoasă zăpada s-a depus în cioburi ochi mâini creieri la picioarele unor cercetători de fenomene paranormale trec