Ottilia Ardeleanu

ceva a ridicat plumbul de pe case dintr-odată bombe albe au explodat nestăpânit ca fericirea din ochii unui copil mama pe un obraz tata pe celălalt au construit sentimente (4 ian.

în buiestru își răsfiră coama de ceață câmpul tăiat de copacii din drum sângerează la orizont un sicriu pe roți plimbă chipuri de la unul la altul jetonul pus în joc la pariu încă

ning îmi simt oasele mai subțiri și senzația că cineva le pilește pentru a-mi da forma asta de nălucă se-aude toaca șuierând la trecerea prafului un șal de stele înfășurat în goană fulgii

prea alb doar proiecția unei bufnițe siluește decorul pe obrazul gheață aluneci tu într-un glob minuscul m-ai trădat te-am prins cu ea așa cum prinzi din zbor o poantă dar nu

de când m-am ivit briant hoinăresc prin tot felul de haine știu să mă strecor în treburile cele mai îmbâcsite scot din minți și neghiobul și pricopsitul am înșelat închis o vreme m-am

poemul acesta vine dinspre oameni nu l-am scris doar m-am uitat în ochii lor am văzut sclipiri am coborât în fiecare suflet ca într-o mină am cioplit până la zăcământul visat știu cât

iarna asta e un scâncet de copil pitit într-un fel de joacă mamele nu mai vor scrâșnesc de chiciură alei copaci tomberoane clămpănesc a disperare cu praf în ochi crivățul șterge orice

azi inima mi s-a deschis către oameni pentru prima oară s-au interesat de mine m-au atins ușor înmuindu-și degetele în sângele meu și m-au scris cu un fel de lumină au pirogravat un

supapele s-au deschis din arderi lumea trăiește cenușiu străpuns cerul acneiform încearcă să-și adune măruntaiele dintre blocuri nocturne explozii de cuvinte în cădere se

să nu intri pe sub ușă târându-te până la sofa încă mă ține încolăcită face demonstrații artistice uneori joc rolul principal și mi-e bine oprește-te peste moliciunea din trup nu te

perfectă cred că m-aș plictisi să-mi tot caut nod în papură fără să găsesc vreunul mai bine să spun ce vreau de câte ori despre cine când îmi place să intru să stau cât să nu respect

nu îmi place poezia creață pătrată simetrică înflorită mirositoare bombastică scremută lângă ceaunul cu sarmale umplută cu rahat spumegând pe la gura țapului colindată sorcovită ori

Se scutură amintirile precum crengile de brad îmbrăcate în albul liniștii și al măreției. Câteva păsări îmi zboară, din ram în ram, hârjonindu-se, oprindu-se apoi pentru clipe de iubire desfătătoare.

azi mi-am dus prietena la urgență o luase razna până mi-am pierdut rațiunea am stat la marginea ei ore în timpul ăsta cred că a încercat Moșul să intre pe sub pielea mea nu vedeam decât un om

pe drum se uitau la mine ciudat nu vedeau nimic duceam un brad imens aplecată ca Iisus abia l-am băgat pe ușă l-am așezat în mijlocul camerei goale fără podoabe doar cărțile cu fusul

citeam din emi ce au comentat din el bucăți păreri muriri și în timpul ăsta îmi curgeau tâmplele mi-am amintit cum și la noi era unul mereu ud înghețat și huiduit pentru el lumea era un

Poate că oricine, nu știu, dar eu am un loc numai al meu, ferit de ochii lumii. Numai sufletul – complicele - știe de el. Þin acolo bucățele de fericire. De câte ori intru, împlinesc un ritual: pe

crivățul a împachetat casele noi jucării aproape lângă fiecare horn un pescăruș se strânge fundă lăsându-ne cadou cineva a împodobit un brad de oameni cu ochii aruncați ici-colo multe

ninge cu orele mele ultimele minute lumea îmi pare un cod de bare turnate cu singurătăți sună cosmic tăcerea dintre ele mizerii suflete marginalizate viața este monotonie de lipsuri mă

când nu am somn un lup mușcă luna și o târăște până sub fereastră geme înăbușit suflarea trece deasupra ca o fantomă peste un podeț de gânduri o ciutură cerul se varsă peste gura sobei

din adânc ecourile mă zgâlțâie ca și când aș fi dependentă de mai multe voci care se sparg în pieptul meu și tușesc m-am lăsat de fumat de parcă m-am lăsat de iubit puterea nocivă din

nu e mult până acolo numai mesaje încărcate de emoție nu ajung în poarta care trebuie din precauție toți iau măsuri zic merci ăsta-i eterul el cade ca o ninsoare din gânduri poate că

când ai sufletul unui pui de pisică abandonat lumea ți se pare o pungă de plastic strânsă de mâna morții te zbați în ea fiecare suiș se lasă cu găuri sau cu alunecări disperate o iei de la