Ottilia Ardeleanu

galbenă în rochia de mătase cu trenci verde păr despletit ca pământul de ape și drumuri îmi dăduseră dinții de lapte spuneau că sunt dulce mă răpeau și profitau de mine în locul meu o

o mână de colindători și clopotul bisericii la ușa orașului se cântă ca la o îngropare sub taxe viața a pus impozit pe fiecare venit pe lume sculați gazde nu dormiți se aude printre

poveștile se ascultau cu plapuma până la gât fesul peste ochi și lumânarea pâlpâind parcă ne ducea pe fir tocmai în sălașul cu zmei ne făceam așa de mici siamezi lipiți în spate cu

nu cu mine te-ai luat cu poezia te-ai lăsat îmbrobodit mânuit de cuvinte ei eu șterg praful de pe cărți chipurile ce naivă nu pe mine m-ai cerut ci pe muza desfătată din ochi (8

sărbătorile sunt fluturi se așază pe versuri poemele se deschid așteptând colindătorii clopoței litere vesele se scutură din mâinile mele înaintând pe taste ca prin nămeți urează poeților

de o vreme respirăm aerul celuilalt circuitul se închide prin plămâni iradiați reciproc la fiecare apropiere clișee ochii au pete de dragoste săruturile se rup convulsiv nu mai avem mult

prietenul meu are un drăcușor care se învârte prin casă trage după el covoarele cățeii și ursuleții de pluș toate dârele au un chiot când calci pe ele simți inima cum sare peste un gard

aerul se frământa între aripile unei păsări rotind cerul în jurul ochilor mei care-și schimbau culoarea până deveneau întunecați îmi puseseră masca vieții dar sub ea nu mai eram eu

în fiecare zi mă duc acolo de parcă aș avea nevoie să cumpăr pâine foamea din mine macină în stomac făina nedreptății o casă cenușie nu știe decât să plângă dinăuntrul ei în camera

când mă gândesc la tine ninge liniștit golul se umple cu strălucire toate cuvintele pătrund sufletul hârtiei ninsă și ea (4 dec. 2010)

cu fiecare zi viața îmi pare un strai tot mai strâmt nu-mi mai încap nevoile dacă ar fi să parcurg bucuria aș zice că e un laț care mă strânge de câte ori ies în lume cel mai bine mă prind

între un suflet zdrențuit și un cerșetor nu este mare diferență dacă pui în balanță nevoile de care suferă tremurul interior intemperiile mobilul pentru care se îngroapă în

doi orbi când se înfășoară noaptea pe globi numai trupurile citesc în braille atingerile se ascultă cum sfârâie ceara din șoapte mângâieri foșnesc prin sufletul camerei ca aripile

îl simt un flacon de ojă roșie dizolvată în multă acetonă curgând interior ca ploaia pe ochiuri fumurii stropi lipicioși în palmele mele pumnișori de copii ai acestui pământ trag după mine

în clipa aceasta o să tac așa cum amuțește vântul iar marea se adună grămadă într-un colț de lună palidă parcă și-ar fi uitat secera ultimul țăran pe singura tarla de pe unicul pământ care ne

eu sunt de vină așa i-am învățat cu zâmbetul pe buze în timp ce inima vâslește cu putere la cursul vieții într-o dimineață n-am mai suportat au cășunat dracii pe mine și cred că se vedeau

nu-mi mai găsesc locul în trup sunt ca un roi de fluturi năuciți de flacăra lămpii ochii tăi îi urmăresc atât de atent de aproape încât se lovesc și cad istoviți sub pleoape se risipesc

am încetat demult să mai intru în locuință zâmbind aștept fiecare noapte ca pe o pedeapsă scara pe care urc zilnic mi-e tot mai necunoscută își schimbă parfumul des la etaj un dulap

unii ar putea spune că am buze inestetice fiindcă sunt pline dar jur că nu mi-am injectat siliconi altora li se par senzuale așa în nesomnul nopții când se îngână le găsesc de multe ori în

oamenii trec prin inima mea ca dintr-o țară în alta cu bagaje mulți strecoară obiecte ascuțite o stivă la intrare unii nu se mai întorc câteodată sunt acoperită de mâzgă (26

mă lovesc de somnambulul întuneric mergând în mâini printre perdele spre colțul ferestrei în ramă de aștri care dormitează pe coate parcă pironesc cerul să nu cadă peste dimineața pare în

o rog să urce în apartamentul meu dar ea bolborosește ca o țeavă cu aere se oprește în fața blocului plictisită de căminul ei umed ca un infractor soarele încearcă lacătul urcă pervazul

ntrul cultur al orașului n arborează steagul plin de stele așteaptă moșul crispată biblioteca din el își privește cuvintele pe jos hieroglife impudice alături parcul se luminează

oamenii stau prea aproape de mine ca niște lupe mă privesc mai pun o haină mă scriu ca o foaie care își etalează identitatea privirile scannere impudice plimbându-se pe coapsele