Ottilia Ardeleanu

aerul se frământa între aripile unei păsări rotind cerul în jurul ochilor mei care-și schimbau culoarea până deveneau întunecați îmi puseseră masca vieții dar sub ea nu mai eram eu

în fiecare zi mă duc acolo de parcă aș avea nevoie să cumpăr pâine foamea din mine macină în stomac făina nedreptății o casă cenușie nu știe decât să plângă dinăuntrul ei în camera

când mă gândesc la tine ninge liniștit golul se umple cu strălucire toate cuvintele pătrund sufletul hârtiei ninsă și ea (4 dec. 2010)

cu fiecare zi viața îmi pare un strai tot mai strâmt nu-mi mai încap nevoile dacă ar fi să parcurg bucuria aș zice că e un laț care mă strânge de câte ori ies în lume cel mai bine mă prind

între un suflet zdrențuit și un cerșetor nu este mare diferență dacă pui în balanță nevoile de care suferă tremurul interior intemperiile mobilul pentru care se îngroapă în

doi orbi când se înfășoară noaptea pe globi numai trupurile citesc în braille atingerile se ascultă cum sfârâie ceara din șoapte mângâieri foșnesc prin sufletul camerei ca aripile

îl simt un flacon de ojă roșie dizolvată în multă acetonă curgând interior ca ploaia pe ochiuri fumurii stropi lipicioși în palmele mele pumnișori de copii ai acestui pământ trag după mine

în clipa aceasta o să tac așa cum amuțește vântul iar marea se adună grămadă într-un colț de lună palidă parcă și-ar fi uitat secera ultimul țăran pe singura tarla de pe unicul pământ care ne

eu sunt de vină așa i-am învățat cu zâmbetul pe buze în timp ce inima vâslește cu putere la cursul vieții într-o dimineață n-am mai suportat au cășunat dracii pe mine și cred că se vedeau

nu-mi mai găsesc locul în trup sunt ca un roi de fluturi năuciți de flacăra lămpii ochii tăi îi urmăresc atât de atent de aproape încât se lovesc și cad istoviți sub pleoape se risipesc

am încetat demult să mai intru în locuință zâmbind aștept fiecare noapte ca pe o pedeapsă scara pe care urc zilnic mi-e tot mai necunoscută își schimbă parfumul des la etaj un dulap

unii ar putea spune că am buze inestetice fiindcă sunt pline dar jur că nu mi-am injectat siliconi altora li se par senzuale așa în nesomnul nopții când se îngână le găsesc de multe ori în

oamenii trec prin inima mea ca dintr-o țară în alta cu bagaje mulți strecoară obiecte ascuțite o stivă la intrare unii nu se mai întorc câteodată sunt acoperită de mâzgă (26

mă lovesc de somnambulul întuneric mergând în mâini printre perdele spre colțul ferestrei în ramă de aștri care dormitează pe coate parcă pironesc cerul să nu cadă peste dimineața pare în

o rog să urce în apartamentul meu dar ea bolborosește ca o țeavă cu aere se oprește în fața blocului plictisită de căminul ei umed ca un infractor soarele încearcă lacătul urcă pervazul

ntrul cultur al orașului n arborează steagul plin de stele așteaptă moșul crispată biblioteca din el își privește cuvintele pe jos hieroglife impudice alături parcul se luminează

oamenii stau prea aproape de mine ca niște lupe mă privesc mai pun o haină mă scriu ca o foaie care își etalează identitatea privirile scannere impudice plimbându-se pe coapsele

când scriu oamenii negri se vor fi dus demult cu gândurile lor târâind pe făgașe mai bune sunt iluziile în sticluțe de esență tare te culci pe-o ureche atunci visele mai negre decât

soarele ca o greblă îmi adună privirile într-un colț de cer printre gene zboară pescăruși cu sclipiri în cioc trec norii călări copitele ating apa iar ea geme se târăște spre mine și mă apucă

toamna s-a ascuns în oase mă dor pașii ei apăsați prin toate articulațiile ca niște uși înțepenite de o vreme nici măcar inima nu s-a mai deschis toate bătăile vin dinăuntru și sfârșesc în

de câte ori plouă lilieci mi se agață de inimă strâns picuri de sânge trec prin ei ca pe o streașină în pământ niște flori cu ochi roșii cresc pe lângă propriile ziduri patagium

săpau adânc lângă biserică tristețea atârna pe chipuri ca o barbă de zeci de ani fără lumină se înțelegeau din târnăcoape aruncau timpul cu lopata doar aerul șuiera pe subrațe la ora când

se înalță o biserică prin ochi soarele pătrunde cu sfiala unui arhanghel îngenuncheat la altar mi se așază la picioare psalmi în adiere pe clape frunzișul e-atâta liniște pe umeri