Ottilia Ardeleanu

toamna s-a ascuns în oase mă dor pașii ei apăsați prin toate articulațiile ca niște uși înțepenite de o vreme nici măcar inima nu s-a mai deschis toate bătăile vin dinăuntru și sfârșesc în

de câte ori plouă lilieci mi se agață de inimă strâns picuri de sânge trec prin ei ca pe o streașină în pământ niște flori cu ochi roșii cresc pe lângă propriile ziduri patagium

săpau adânc lângă biserică tristețea atârna pe chipuri ca o barbă de zeci de ani fără lumină se înțelegeau din târnăcoape aruncau timpul cu lopata doar aerul șuiera pe subrațe la ora când

se înalță o biserică prin ochi soarele pătrunde cu sfiala unui arhanghel îngenuncheat la altar mi se așază la picioare psalmi în adiere pe clape frunzișul e-atâta liniște pe umeri

când laptele dă în foc mi-aduc aminte cum irumpeau ochii în plâns de prea multă fierbere mă apropiam de obrazul ei îmi frigeam buzele dar scăpam de toată răceala din oameni pupilele mi se

ea nu e urâtă trupul în care intră aruncându-i sufletul în stradă ca și când nu și-ar fi plătit datoriile torturându-l luându-i vlaga ori o mână un picior văzul auzul mințile și inima

gutui luminează în ferestre mici felinare licurici zburdalnice suflete pe fiecare creangă cuiburi găoci așternute cu puf galben sub aripi toamna își adoarme puii fulguie cu frunze

aici se dusese lupta lepădaseră pumni cu rouă veșnică arseseră întru mântuire lumânări idealuri ca niște brațe unite cărămizile monument al unor necunoscuți inutile elanuri tinerești despre

pe vremea asta era sezonul culesului viile ca niște mirese aveau să-și aștepte pețitorii să meargă în case de gospodari nuntitul se făcea cât curgea mustul în albii primenite roiuri de viespi

așază piroane atât de des parcă seamănă sămânță nu putem ajunge drumul cuielor e lung hai să-l parcurgem jumătate pământul geme de tălpi răstignite (4 nov. 2010)

S-au dus pe malul mării. O zi de noiembrie pe cerul căreia se răsturnase o găleată imensă de var în care se zbăteau ca de moarte câteva păsări, prevestea parcă, o bucurie întunecată. Mergea în față

avarii pungile doldora țăranii semințe sterile copilă hrăneam păsările când murea câte una săpam adânc mărul lângă care făcusem cimitirul s-a uscat iubirea scheletică sepultură (2

Pentru mine, toamna aduce câte ceva nou. Niciodată nu vine ca să rămână. Și niciodată nu vine cu mâna goală. Ea nu este vorbă-n vânt. Ca de fiecare dată, am primit „O lecție de viață”: „omul

trosnesc genunchii lemnele din vatră își varsă focul pe obraji mici cristale de sare strălucesc în colțuri ochii roșii se zbat pe jăratec o herghelie de flăcări aleargă spre mine mă trage

las poarta descuiată nu mă tem n-o să tâlhărească nimeni o inimă cât o colibă ațâț focul să duduie soba pereții să se destindă și lumina să nu mai tremure în colțul întunecat pregătesc

am primit din palma dorinței acel semn deschis cum un drum pe care viața a făcut dinadins o curbură pe unde să treacă gândurile atunci când nu le mai pot tăinui se învolburează ca un râu

o mașină cu tracțiune pe față când merg pământul se crestează dinapoi parcă o aud pe mama pe unde treci să lași urme ca și când prezicea mâinile mele au parcurs kilometri miros a picioare de

pe drumul spre casă nu sunt frunze câți cerșetori pentru o bucată de pâine nu am la mine poate doar câteva felii de poezie tăieturi în palme dornice gânduri alergând cu toamna de

se învârte în jurul capului pe calea robilor tâmplele sunt bătătorite de aura densă în fiecare noapte călători noi coboară lasă bagajele și-apoi mă colindă unii își uită memoriile

are importanță copilul cui ești și dacă bunicul e veteran de război de ai mâncat mămăligă cu ceapă ori slănină ori ai trecut prin școală poate ai făcut cambridgeul sorbona sau trotuarul de știi

degeaba pun de cafea urmele nopții nu vor să se dezlipească am o cumplită durere de cap ambulatoriu visele m-au înțepat ca seringile în delir zorii mă sărută pe grumaz de parcă ai fi tu nu mai

metamorfozează frunzele după inima mea veștejește vremea mărăcinii aleargă spasmodic în ceasul acela nu va mai cânta solitarul voi auzi durerea cum îmi taie brațele trupul drujba va continua

ne-am certat ploua vrăjmaș am ieșit în fugă pământul mă urmărea îmi lua amprente rămăsesem fără vorbe încă sângerau hainele ude trădau neliniști mă prinsese noaptea ca o