un timp în care mă pierd

frumos poem, Ottilia, imagini deosebite se conturează :

”la marginea mea
cerul e un plămân bolnav”

”o cădelniță luna
arde un bob de tămâie”.

Am citit cu drag,
Mihaela

Mihaela, bine ai revenit!
mă bucur că ai remarcat acele versuri, că au avut un efect vizual asupra ta.
te mai aștept,

Ottilia

e greu sa mergi in genunchi. La propriu. Dar si metforic. A merge in genunchi nu mai e un gest de smerenie, a sta (a te ruga) in genunchi, da. A merge in genunchi inseamna sa te chinui, sa te pedepsesti (placere numai daca esti masochist). Acum, sa mearga rugaciunile in genunchi, potrivind punctuatia, e o umilire impinsa dincolo de limite, fara nici o acoperire, pentru ca rugaciunile trebuie sa ajunga la tine si nu la Tine! e vorba de dragoste si nu de un sentiment religios, sau e o scapare a autorului.

sunt onorată de prezența dumneavoastră aici și vă mulțumesc.
în cele ce spuneți aveți dreptate.
aș fi vrut să se citească, însă, cu alte pauze, acolo, în finalul strofei a doua, fiindcă așa, ideea mea nu se încadrează nici în primul fel, nici în cel de al doilea la care v-ați gândit.

încă o dată, vă mulțumesc.

Ottilia Ardeleanu