Mihaela Roxana Boboc

Îmi pare că ne-am mai văzut cândva. Aveai mâinile aspre de dor, aveai cerul sub unghii și nu cereai nimic. De ce când ceri aduci de fapt cerul înăuntru? De ce ruga este o gură de oxigen în sens

Să-ți fie dor! Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață un pământ

Există cel puțin un om în viața fiecăruia alături de care raiul e un prunc întors în pântece există cel puțin un suflet care scoate phoenicși din propriul cuib de vise acesta nu este un poem de

Fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul; stând la masa de scris poetul plânge îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de

Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite în atriile poeziei ce sterp e cuvântul când nu-mi ești și te strig deși am murit înainte să te nasc țineam peretele acela în brațe și sângele curgea

Te pogorâm de pe cruce neștiind cum ai ajuns acolo, Te pironim iar în cuvinte ori pălmuim fruntea îndoielilor dar tu, Părinte, ești și al lor, cei care dinamitează copiii altora și pun fiare

Te-am văzut îmbrățișând pietrele și am tăcut tristețea își țesea pânza și zilele credeau în rostul lor femeia din zid își mângâia prin plete gândul mâinile țineau o promisiune pe care n-o poți

femeile laotong știu că viața e o adiere de dor își țin în brațe sufletul îl legănă în nopțile cu lună picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai femeile știu aproape totul

Dumnezeu face ce face și dezgroapă oasele morților mei șapte ani de durere alții șapte care încotro pe strada aceasta numită ironic viitorului o românie absurdă alege parlamente

am citit ”Atrocitățile fericirii” într-un cimitir. Nu oricare unul care adună eroii neamului sub același acoperiș cu frunze de castan mângâindu-le frunțile asudate cu spaimele încăpându-le în

cum e dincolo nu știu nici să-ți explic teoria bing-bang-ului ori a evoluției momentul în care omul devine Dumnezeu și dumnezeul din om se preface în alt om așadar privesc un punct din care poți

da, Ema am iubit și eu o dată la întâmplare avea șoimi în privire și otravă pe buze m-a sărutat a doua oară m-a căutat în seara fără lună decupam poeme și le numeam după mine mi-a cerut

O frică rece paralizează șira spinării sunt umbra aruncată peste bord în ziua care nu anunță nimic o pălărie galbenă îmi întinde mâna iau locul unui pasager și norii alunecă-n pleoape - îngeri

iubirea e, dragul meu, acea foame de fericire din piept lumina aruncă țepușe de ciulini dezgolit sufletul și-ascunde chipul sub vălul fragil orbirea e doar o formă de necunoaștere copiii poartă

siluete prelungi în brazdele zăpezii la periferia orașului ”once upon a december” viața mi-a sărutat părintește fruntea și m-a trimis în ruinele acestui trup am strâns în pumn vers după

am eliberat un monstru din sălbăticia propriei singurătăți îl aud urlându-mi în timpan nimic ești nimic îl strâng de gât până mi-aud toate cuvintele întoarse în piept vino acum să-ți arăt

e firesc să ne privim prin luneta desculță de patimi între noi luna atârnă ca o limbă de câine departe ceasul își îndoaie orele abia acum când se culcă soarele din artere sar

Cu tine mă despletesc în cuvinte ca un rob secerând pe întuneric; ochii, doar ochii au rămas ai mei - până la urmă fuga printre can(i)oane aidoma gloanțelor în piepturile tinere nu poate avea

tu pui punctul acolo unde alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile nu-i nimic dimineața vine pentru amândoi cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea cuvinte se poticnesc în