Acesta nu este un poem de dragoste
Nu e descătușarea unei iubiri, ușurarea pe care moartea o dă uneori, risipa de energie pentru lucruri mici cuvintele pe care nu le aștepți dar vin oricum când nu mai contează și nu te mai
MBMihaela Roxana BobocPloaia unei generații
Să-ți fie dor! Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață un pământ
MBMihaela Roxana BobocLocuind într-un pumn de femeie
Există cel puțin un om în viața fiecăruia alături de care raiul e un prunc întors în pântece există cel puțin un suflet care scoate phoenicși din propriul cuib de vise acesta nu este un poem de
MBMihaela Roxana BobocTălpile cuvintelor
Fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul; stând la masa de scris poetul plânge îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de
MBMihaela Roxana BobocÎn liturghia dimineții
Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite în atriile poeziei ce sterp e cuvântul când nu-mi ești și te strig deși am murit înainte să te nasc țineam peretele acela în brațe și sângele curgea
MBMihaela Roxana BobocNu pune virgule
E o joacă de copil să fur emoții și cu mâna la ochi să trăiești printre rânduri, cineva te iubește în vis – poate chiar eu ți-am zis despre dragostea apărută de nicăieri, cine vrea să trăiască în
MBMihaela Roxana BobocFetița de zăpadă
Te pogorâm de pe cruce neștiind cum ai ajuns acolo, Te pironim iar în cuvinte ori pălmuim fruntea îndoielilor dar tu, Părinte, ești și al lor, cei care dinamitează copiii altora și pun fiare
MBMihaela Roxana Bobocfemeia din zid
Te-am văzut îmbrățișând pietrele și am tăcut tristețea își țesea pânza și zilele credeau în rostul lor femeia din zid își mângâia prin plete gândul mâinile țineau o promisiune pe care n-o poți
MBMihaela Roxana Boboclaotong
femeile laotong știu că viața e o adiere de dor își țin în brațe sufletul îl legănă în nopțile cu lună picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai femeile știu aproape totul
MBMihaela Roxana Bobocspovedania oaselor
Dumnezeu face ce face și dezgroapă oasele morților mei șapte ani de durere alții șapte care încotro pe strada aceasta numită ironic viitorului o românie absurdă alege parlamente
MBMihaela Roxana BobocCineva ascultă plânsetul
am citit ”Atrocitățile fericirii” într-un cimitir. Nu oricare unul care adună eroii neamului sub același acoperiș cu frunze de castan mângâindu-le frunțile asudate cu spaimele încăpându-le în
MBMihaela Roxana BobocUn punct
cum e dincolo nu știu nici să-ți explic teoria bing-bang-ului ori a evoluției momentul în care omul devine Dumnezeu și dumnezeul din om se preface în alt om așadar privesc un punct din care poți
MBMihaela Roxana BobocZăbrelele copilăriei
eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată, încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei, luciditatea că te vei duce într-o zi și nu voi putea să te plâng, pentru că o parte din mine a
MBMihaela Roxana Bobocda, Ema
da, Ema am iubit și eu o dată la întâmplare avea șoimi în privire și otravă pe buze m-a sărutat a doua oară m-a căutat în seara fără lună decupam poeme și le numeam după mine mi-a cerut
MBMihaela Roxana BobocÎn ziua care nu anunță nimic
O frică rece paralizează șira spinării sunt umbra aruncată peste bord în ziua care nu anunță nimic o pălărie galbenă îmi întinde mâna iau locul unui pasager și norii alunecă-n pleoape - îngeri
MBMihaela Roxana BobocSă iubești ceea ce te chinuie
iubirea e, dragul meu, acea foame de fericire din piept lumina aruncă țepușe de ciulini dezgolit sufletul și-ascunde chipul sub vălul fragil orbirea e doar o formă de necunoaștere copiii poartă
MBMihaela Roxana BobocSilabe orfane
Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișate femeia suspină în așternut las-o să-ți fie
MBMihaela Roxana BobocCalul sălbatic
siluete prelungi în brazdele zăpezii la periferia orașului ”once upon a december” viața mi-a sărutat părintește fruntea și m-a trimis în ruinele acestui trup am strâns în pumn vers după
MBMihaela Roxana BobocPoeme în ochi
am eliberat un monstru din sălbăticia propriei singurătăți îl aud urlându-mi în timpan nimic ești nimic îl strâng de gât până mi-aud toate cuvintele întoarse în piept vino acum să-ți arăt
MBMihaela Roxana BobocCaleidoscop
* 1. Viața îmi pare curcanul umplut cu tot bălegarul existenței un regret în plus îndeasă durerea până la refuz. Da! scriu din temniță una fără ferestre cu ziduri groase aproape mutilate de
MBMihaela Roxana Boboc”Luna ca o limbă de câine”
e firesc să ne privim prin luneta desculță de patimi între noi luna atârnă ca o limbă de câine departe ceasul își îndoaie orele abia acum când se culcă soarele din artere sar
MBMihaela Roxana BobocFugă printre can(i)oane
Cu tine mă despletesc în cuvinte ca un rob secerând pe întuneric; ochii, doar ochii au rămas ai mei - până la urmă fuga printre can(i)oane aidoma gloanțelor în piepturile tinere nu poate avea
MBMihaela Roxana Bobocvirgula sau ploaia punctului
tu pui punctul acolo unde alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile nu-i nimic dimineața vine pentru amândoi cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea cuvinte se poticnesc în
MBMihaela Roxana BobocTablou suprarealist
Azi am voie să fiu femeia ascunsă în poem primul gând și soarele portughez prins în starea mea de saudade Mariza cântă despre oamenii pământului ei eu nu spun nimic ascult doar bătăile inimii
MBMihaela Roxana Boboc