Fetița de zăpadă

Te pogorâm de pe cruce neștiind cum ai ajuns acolo,

Te pironim iar în cuvinte ori pălmuim fruntea îndoielilor

dar tu, Părinte, ești și al lor,

cei care dinamitează copiii altora și pun fiare inutile între oameni

țipetele lor devin refrene al unei generații de întrebări

unde fiul cerului e pus la colțul batjocurii -

și-au împărțit hainele Tale și pentru biblie au aruncat sorți

primul care intră în celula Ta se află gol de sine și lumea se închide

în sufletul lui înainte să te verse din potir,

înainte să-ți împrăștie trupul în zările cuvintelor,

să vorbească despre Cer acolo unde pământul urlă în plămânii urii,

iar Tu, Părinte bun, cu brațele întinse chemi căprioara lui Labiș,

înainte ca ochiul ei să se deșerte în versuri și demonii nopții să întoarcă pământul blagian

scrisorile se împart cu lumină și luna oglindește chipul bătrânului dascăl

punem punct și de la capăt împletim flori de mucegai în bătaia ploii

poezia se scrie singură

din mâna nevăzută a îngerului picură sânge pe creștetul fricii

fetița de zăpadă mă însoțește în capcana vulpilor

cozile lor roșii brăzdează cerul și dimineața se preface-n apus.