singură în orchestră

Exista doua versuri foarte frumoase in poezia ta, Ottilia, doua versuri care concentreaza in lapidaritatea lor, intreaga miza a poeziei: \"singure in reverberatie/ dezamagirile\". Asezarea asta de cuvinte e cu precadere frumoasa pentru ca e strabatuta de absenta fluida a predicatului precum un oras de o albie secata. Versurile insele sunt numai reverberatii, numai ecouri ale unei morti deja indepartate, ale unei absente, ale unui regret. In urma neputintei de a crea, inertia efortului se transforma in dezamagire. Dramatismul primelor sase versuri se incheaga perfect.
Urmeaza apoi un fel de cadere, tristea e prea putin fata de ce a fost pana acum, poezia se dilueaza, sentimentul de dramatism de la inceput se destrama. La final intrarea publicului in scena - ca sa (nu) aplaude - marcheaza o ultima treapta a indepartarii de dramatismul primelor versuri. Poate ca ar fi trebuit sa ai curajul sa retezi poezia dupa cel de-al saselea vers. Sau poate ca ai fi putut construi restul poeziei asemeni unor reverberatii, cu tuse vagi, pierzandu-se undeva la capatul tacerii unei sali lipsite de oameni.
Din propria mea experienta stiu ca cel mai greu este sa ramai aproape de imaginea, de ideea, de ritmul pe care reusesti sa-l fixezi la inceput, prin cateva versuri, prin cate un cuvant pus la locul lui. Poezia insasi, cand incepe sa creasca, are inscris in codul ei genetic, asemenea unui fetus, intreaga ei dezvoltare ulterioara. Trebuie numai sa ai rabdare si sa o lasi sa creasca. Sau sa-i accepti moartea.