Spitalul nostru e plin de noi,
O lume care moare
Trăindu-și fiecare gest ultim
Cu forța unei explozii nucleare.
Suntem pacienții propriilor noastre sentimente,
Gestionarii unei dureri
Pentru că tu
nu ești.
Pentru că eu
nu vrei să fiu,
Pentru că aerul e plin
de imposibil.
Hai în noi.
Acolo sunt lumile,
Ca una.
Acolo sunt corpurile
Ca unul.
Amestec de
Viața. Ceva ce începe brusc și se termină...așa cum vrea Dumnezeu. Moartea. Ceva-ul cel mai sigur din momentul nașterii. Iubirea. O iluzie.
Ziua sunt doi. Seara sunt doi. Aceeași. Și totuși, nimic
Ce simt.
Ce gậndesc.
Ce vreau.
Jucătorii sunt morți
Într-o baltă de viață
Iar arbitrul
n-a existat niciodată.
Reguli scrise pe-o foaie velină de suflet
Cer crunt
Dansezi în aerul meu
miști lumi colorate
și ești aproape frumoasă.
Muzica interioară ne face fericiți
suntem copiii adoptivi ai sunetelor
care provoacă inundații catastrofale.
Încerc să țin
Lovești fără să atingi,
tai în carnea moartă,
a unui om viu.
Cuțitul ești tu.
Aburul rănit dintre noi,
își șterge lacrimile.
E o poveste fără sânge.
Și fără sfârșit.
Arzi fără
Distrugerea ne e destin
Prin oameni mici ne ducem țara
Săracii sunt specializați în chin
Și totuși, vine primavara.
Istoria ni-i făcută scrum
De inși cu poftă mare de acum și azi
Se simte-un
Departe e mai sigur
Aproapele distruge
Mai nimicul dintre noi.
Sunete oarbe
Cu chip de vorbe
Ne leagă-n imposibil.
Vrem să fim
Și când suntem
Ne doare.
Imaginația goală e a
Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Pur și simplu am fost. Și văd că sunt, încă. M-am trezit într-o dimineață în ochiul drept al unui tip cam la vreo 40 de ani. Stăteam într-o aglomerație gălbuie
Alunecoasă și rece
Doar vorbele-s fierbinți.
Un joc periculos, fără arbitru.
Eu, tu, el, ea
Ne lipsește verbul.
Timpul.
Suntem prea mulți pentru o propoziție.
Fără viață.
Trăim pentru câteva
Prima zi de școală. În clasă e gălăgie iar copiii se reped care mai de care să-și ocupe locurile în băncile care miros a vopsea proaspătă.
Răsete și chiote de bucurie, pentru unii – regrete, pentru
Un pantof ca orișicare
Dat cu lac dar și culoare
Singuratic e de fel
Mândru că e Botoșel
Știe multe, e-nvățat
Multe a vazut, săracu’
Dar prietenii-au plecat
Luați pe sus și duși cu
Nu-mi place să merg la spital. Nimănui nu-i place, probabil. Dar dacă trebuie, trebuie. Mă sunase Cristi să-mi spună, scurt: “Guvidu a ieșit din comă. Poți să te duci.”
Așa că m-am aruncat în
Îmi pare rău că te-am văzut azi.
Erai mai frumoasă ca oricând.
Am aflat că pleci.
mi-e rău și nu știu de ce.
Nu ești prietena mea și n-o să fii niciodată.
mi-e rău de la stomac.
De ce tocmai
Crud!
Mulțumesc mult pentru felicitare. Eu nu-mi serbez ziua pentru a nu-mi aminti că am ajuns la 77 de ani, care nu reprezintă nici o plăcere. Singura plăcere și satisfacție vine de la cei doi
Dialoguri cu Ancuța ( 2 )
Acum, chiar de la început, riscam s-o dezamăgesc. Evident că nu eram în direct, nici n-aveam cum, nici n-aveam de ce.
-O să fim, dar nu acum.
-Când?
-Te anunț eu.
mă calci pe nervi,
gând neumblat
ce vrei să-mi spui?
că-ntr-o zi vei fi o faptă bună?
Și dacă nu va fi să fie-așa
eu voi fi cel responsabil,
Nu tu.
mă calci pe nervi,
gând șoptit
de ce nu ai
Dialoguri cu Ancuța ( 1 )
Trebuia să iau un interviu cu niște țânci de grădiniță. Stabilesc întâlnirea cu directoarea pentru ora zece. Ajung pe la unu . Sunt parolist, în general, dar un amic
Pentru studenți
În general, la Ciulnița se suie multă lume. Puhoi. Albi, negrii, supărați, veseli, profesori navetiști, cerșetori profesioniști, țărani autentici, țărani la figurat, infractori
UE vouă, tuturor.
Cu vreo două zile înainte de scumpirea perpetuă a benzinelor ( adică un moment care poate fi oricând, chiar și acum ), îmi spune un amic:
Frate, ne ducem dracului!
Hai lasă-mă,
La Medgidia plouă cu ouă…
Ceasul din gara Constanța arată 5.45. E răcoare fiindcă e început de martie și e mult prea de dimineață ca soarele să se gandească la noi. Se aude un fluierat destul de
