România văzută de un fir de praf

Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Pur și simplu am fost. Și văd că sunt, încă. M-am trezit într-o dimineață în ochiul drept al unui tip cam la vreo 40 de ani. Stăteam într-o aglomerație gălbuie și cleioasă. Ceva despre care aș spune că erau urdori. Clipitul omului îmi provoca o amețeală teribilă și abia mă țineam să nu alunec. Aștept să mergem la baie. Dacă se spală pe ochi, cu atât mai bine. Poate ajung pe undeva mai bine. Pe oglindă. Sau, mai bine, în paharul cu pasta de dinți. Pe interior miroase fabulos. Știu asta pentru că am mai fost la cineva.Doamne ajută! Încerc să văd ce se petrece. Tipul se scoală din pat și, când credeam că merge la baie, se îndreaptă către televizor și-l aprinde. Erau niște știri. Văd greu pentru că omul clipește des și când nu clipește stă cu ochii mijiți. E 1 decembrie și se arată ceva cu niște parade militare. El își aprinde o țigară dar nu pare deloc atent. Schimbă posturile într-una și se oprește tot la o știre despre o inaugurare de autostradă. N-aud bine ce se zice la televizor dar pe el, da: Morții mamii voastre, în afară să ne aruncați praf în ochi, altceva mai știți?. Apoi închide nervos televizorul.Tresar. și nu pot să nu mă gândesc: oare așa o-i fi ajuns și eu în ochiul lui? Cine m-o fi aruncat acolo? Și ce treabă are asta cu România? Mă rog...puțin îmi pasă cum am ajuns în ochiul omului. Să se spele odată și am terminat povestea. Se pare că n-am noroc. Tipul se îmbracă. Mă uit prin casă și văd grămezi de haine purtate, nespălate. Sunt amețit complet. De ce trebuie să clipească atât de des? Mergem la frigider. Poate vrea să mănânce. Pe masa din bucătărie este o conservă pe care scrie ton mărunțit. E deschisă și miroase neprietenos. Pentru prima dată mă simt în siguranță în ochi. Nu mănâncă. Se uită pe frigider și ia o hârtie pe care scrie ceva.Între clipelile enervante apuc să văd destul de clar: nume I. Gheorghe, vârsta 40 ani, ocupație șomer . diagnostic: conjunctivită acută. Scrisă urât și semnată de o doamnă. Pfah! Era o rețetă. Acuma imi explic ce e cu atâta mizerie în jur. Clei galben și lacrimi uscate. Nimeni nu mă bagă în seamă. Oricât aș striga. Omul nu mă aude iar lacrimile parcă au încremenit. Tipul ia rețeta, o bagă în buzunarul pantalonilor pe care-i trăsese în grabă pe el și iese în hol. Undeva, lângă ușă, un pantofar vechi. Ia o pereche de adidași albaștri care au cel puțin vârsta lui și iese. Mergem la doctor, cred. Mă așteaptă o zi grea. Cineva mă va scoate din ochiul lui. Dar până acolo mai e. Văd scara blocului mâzgălită pe toți pereții: „loc de dat cu capu” „muie”, „steaua”, „andreea love”, „cocaine”. Nu înțeleg. Trecem repede pe lângă cutia de scrisori arsă și lovită. Ce lume! Afară era moartea. Am crezut că până aici mi-a fost. Un vând ca biciu’ lovea pe om în față. Neștiindu-mă acolo, probabil cu un gest inconștient, mă proteja închizând ochii. Imi doream să fiu oriunde numai acolo nu. Pe un dulap de bucătărie, într-un șifonier! Viață, frate! Chinul era continuu, căci vântul bătea din față din ce în ce mai tare. Vreau să ajungem undeva. Cât mai repede! Strada e animată de lume, plouă și e rece. Tremur tot și pentru că n-am nici un chef să mă prăbușesc în bălțile de pe trotuar. Mi s-a întâmplat asta odată și n-a fost bine. Paramecii sunt niște jigodii iar în euglena verde nu poți să ai încredere. Am încercat să le spun: băi, toți suntem microcopici, toți! Degeaba. Au începu cu jigniri că, vezi doamne, io aș fi un nimeni pentru ei. Am plecat cu primul pantof care mi-a venit în cale. Nu mai vreau să-mi amintesc. Gazda mea mergea grăbită în continuare. Se uită atent în dreapta și intră într-un loc întunecos dar cu lumini multe, colorate. Aparate cum mai vzusem: Game Slots, Play&Win. Cere două fise. Eram într-o sală de jocuri... Mediu cunoscut. Am vreo 6 luni de casino, sub o masă de ruletă. Șmecherii ca acolo n-am văzut decât la Guvern, unde am stat cam 2 ani dar mi-e și scârbă să vă spun. Domnul Gheoghe se pune pe scaun și începe să joace la pokere. Plictisitor. Partea bună e că din cauza vântului de afară atmosfera din ochi s-a mai înviorat. Lacrimile se agită iar chestia aia galbenă murmură ceva ce nu înțeleg. Mă ascund la coada ochiului. Prefer să nu vorbesc cu necunoscuții, mai ales că știu de alte dăți că, lacrimile fac urât dacă văd chestii străine în ochiul pe care-l au în grijă. Gheorghe joacă tare. Joacă și pierde aproape tot. Lovește cu pumnul în aparat și ieșim. Traversează un bulevard lat și plin de șanțuri și mergem așa, pe celălalt trotuar, cam vreo 5 minute. La parterul unei case, deasupra ușii, scrie Oftaogie. Parcă ceva lipsește...Literele sunt căzute. Doctorul n-are bani să repare scrisul, probabil. Intrăm. O doamnă grasă, cu o pereche de ochelari groși care-i acoperă toată fața, ne întâmpină: -Spuneți. -Da...doamna doctor, am o rețetă aici...am conjonctivită și domnu doctor, deci, care mi-a dat-o e plecat din localitate și deci io nu știu ce tratament... -Păi cum domne...colegul meu nu v-a prescris un tratament? -Ba da...dar nu am înțeles ce să iau și mi-a fost rușine...și nici nu prea am bani și...uitați-vă ce am la ochi. Văd îngrozit fața doctoriței cum se apropie de mine. Se uită prin ochelari. E așa de aproape că îi văd mustața. Scârbos. Și dialogul dintre ei începe iar: -Mda, e conjunctivită, așa cum scrie. Dacă mai stai mult o să ți se lipească ochii de tot. -Asta vă rog să faceți cumva... -Ia loc acolo, ca să-ți curăț... Iuhuhuuuuu! Igienă! Igienă făcută de profesioniști. Mi-e frică, totuși, că cine știe une dracu ajung. Îngân rugăciunea firelor de praf...Firul nostru care ești în ceruri...etc etc. De ochi se apropie un șervețel ținut de mâna doctoriței care, sigură pe ea, șterge pleoapa de jos. Încerc să mă țin dar degeaba. Un fâșâit enervant imi astupă auzul și mă trezesc înconjurat de un peisaj feeric: parcă e un basm de iarnă, totul e alb. Sunt în șervețel. -Ia-l și ține-l în mână că-ți pun picături...îi zice madam doctor. Cu toții știți destinul șervețelelor folosite. Deși mă scald într-un miros fin, nu-mi sună bine. N-apuc să cad pe gânduri, căci o zdruncinătură ma ia pe sus. Sunt strâns în șervețel și în mâna solidă a omului meu. Nu înțeleg nimic. Ba da. Pe Gheorghe îl mănâncă nasul și vrea să se folosească de șervețel. NUUUU! Nu e igienic! Sunt terminat! În nas? N-am fost niciodată acolo! Nuuu! Văd fața lui Gheorghe, bărbia nerasă, buzele uscate, o nară, o nară...ce vrea să facă? S-a șters. Am o perspectivă nouă. Știți cum e să stai la gura unei peșteri? Cam așa simt eu acum. Dar nu mă pot mișca. Dacă ating un fir de păr, îl fac să strănute și am rău de viteză. -Hei bună! aud în spatele meu. -Ce vrei? Cine ești? Am în fața ochilor ceva umed, incolor... -Sunt Secreția. Secreția nazală. Vrei s-o facem? -Ceee? Adică ce. N-am mai apucat să aud nimic. Un vârtej mă cuprinse cu totul și un zgomot ca de uzină mă facea să mă dau de toți pereții. Am intrat pe un tunel cu lumini verzi și galbene care se învârteau amețitor apoi...apoi am simțit ceva catifelat că mă înconjoară. Era o batistă. Cee ce n-am făcut ca fir de praf, voi face acum. Poate mucii se bucură de mai mult respect în România.