Pentru studenți

Pentru studenți În general, la Ciulnița se suie multă lume. Puhoi. Albi, negrii, supărați, veseli, profesori navetiști, cerșetori profesioniști, țărani autentici, țărani la figurat, infractori neprinși care sunt încă negustori cinstiți, femei cu copii din flori, falși călugări, studenți cu restanțe, care vor să emigreze, zilieri care mănâncă parizer cu mult usturoi și beau bere la 2 litri. O lume specială, un univers cu totul aparte. Dacă te-ai suit din Constanța și ai intenția să ajungi taman în București Obor (sau invers, nu contează) și oprirea din Ciulnița te prinde în picioare, ai încurcat-o. Nenică, sari pe-o banchetă repede că vine „viitura”. Oamenii urcă pe ambele părți ale trenului timp de unu-două minute. Mă uitam să văd dacă nu cumva vin și de pe acoperiș ca mascații. Cu toată nebunia, există o anumită fluență și un bun simț din categoria „n-ai mușchi, stai în picioare!”. Stai în picioare, faci varice. Așa că mai bine fi atent în jur și ai un loc asigurat pe bancheta slinoasă dar totuși comodă. Hopa! Ocupat fiind să extermin o muscă enervantă care nu-mi dădea pace de pe la Fetești, n-am observat că locul din fața mea se „umpluse”. Înaltă, brunetă cu ochi verzi, buze cărnoase, sâni…Frumoasă! Parcă prea delicată pentru așa un mediu…personal. Nu era ea 90-60-90 da’ 89-59-89 tot avea. Un rucsăcel roșu studențesc și o geantă de voiaj gri astea îi erau bagajele pe care și le-a așezat singură pe grătarul de deasupra capului. E singură! Yes, Yes! Așa am impresia eu, tocmai de aia mă și bucur. Zâmbește frumos. Adică…îmi zâmbește frumos. Eu zâmbesc frumos dar nu sunt frumos. Sunt cel mult simpatic și asta nu tot timpul. Acum nu eram. N-aveam chef. Cu două zile înainte luasem un opt la sociologie. Nu-i bai că opt e notă mare dar toți ceilați 23 de colegi luaseră zece. De ce eram așa ofticat nu știu că nu învățasem nimic, deci optul era pe „merit”. Eram nebărbierit de 3 zile, proaspăt ras în cap și îmbrăcat în 7-8 tonuri de gri, până la negru: îmbrăcăminte de personal, bună la tăvăleală. Nimic sexy. Ea are o revistă de integrame pe care o tot foiește. O deschide într-un final la pagina unde văd că e deja o integramă începută. Vrea să o termine cred. Se stresează, se agită, își bagă pixul în gură și-l ronțăie tacticoasă. La un moment dat mormăie ceva… Poftim?, zic nedumerit. Arată frumos, zice ea. După față se vede clar că nu pricep. Arată frumos, din șapte, prima literă E. N-am făcut în viața mea o integramă de la cap la coadă dar Ei îi dau răspunsul în mai puțin de 2 secunde: ESTETIC, merge? A, da, da! Uite că intră, mersi! Îți plac integramele?, încerc s-o abordez. Nu, da’ de plictiseală… Nici mie nu-mi plac. Nu știu de unde mi-a venit să-ți dau fix răspunsul corect…N-am vrut, să știi…Să nu crezi că sunt prea inteligent… Râde iar frumos. Mă relaxez, se relaxează și ea. Lasă deoparte integramele și preferă să vorbească. E studentă, ca și mine. Subiect comun. E din Slobozia unde am niște cunoștințe. Subiect comun. E pasionată de parapsihologie și design. Și eu sunt. E…în zodia Pești ca și mine. Aoleu, măculiță. p-astea născute în zodia asta le știu perverse rău. Și nu din cărți. Da’ și din cărți. Ne dedăm la tot felul de discuții superintelectuale pentru media vecinilor de bou-vagon: despre zodii, despre design, publicitate, arhitectură, fotografie. Ea era anul doi la Arhi. Și singură-singurică. Faptul că aflase că sunt născut în zodia ei o schimbase, o făcuse să se deschidă foarte mult. Parcă ne cunoșteam de o viață. Aura, așa o chema, era compania perfectă: veselă, volubilă, inteligentă și…peștoaică. Imi vorbește mult despre proiectele ei de la facultate și se apropie mult de mine. La un moment dat, face un gest și mă atinge cu palma pe obrazul meu nebărbierit. Îi zic că o să-i dea sângele dacă mă mai atinge…Râde iar frumos și zice:” las’ că-ți stă mișto așa, pe bune”. A? Aoleu! Fata imi devenea și mai simpatică. Se pare că și eu îi eram ei. Dar lucruri tragice și neprevăzute aveau să ne schimbe soarta. La un moment dat un piuit scurt o face să tresară și să pună mâna pe celular. Un sms. Tastează repede și trimite și ea un text de răspuns, probabil. În mai puțin de 5 minute lucrurile aveau să se schimbe. Ușa vagonului să deschide și în cadru apare un tip, înalt, bine clădit, frumos. Are mușchi și moacă de actor. Fotogenic. Nu l-aș fi băgat în seamă dacă nu venea la ea. Lângă ea, pe locul pe care acum îmi dau seama că i-l ținuse. Ce naiba faci mă Sorine, ți-am zis că la vagonu’ doi! zice Aura. Am fost la chioșc să iau o bere și era să-l scap. M-am urcat unde am apucat, ce vrei! Hai că esti chiar culmea, se bosumflă Aura. Sorin, deci. Așa-l chema. Nici nu-mi revin bine din gânduri că o aud că face prezentările: Sorin, el e Laurențiu. Și invers. Atât. Eu…eram da’ numai eu știu cum eram. De ce dracu nu apăruse ăla de la inceput? De ce m-a lăsat ea să vorbesc de atâtea lucruri care ne uneau…de ce? Mă rog asta e. Sorinel se așează lângă fată și dă semne că vrea să tragă un pui de somn. Își pune capul pe tetiera banchetei și închide ochii fără alte explicații. Aura, parcă mai relaxată, continuă să caute subiecte comune de discuție. Ce filme ne plac? Comediile, horror-urile…Și ea continuă să zâmbească frumos. Discutăm aprins despre cât de mult ne-au plăcut „Tăntălăul și Gogomanul” sau „Shining”- ultimul, film de referință al genului „de speriat”. Ne place că avem multe de vorbit iar ea imi spune că poate ne mai vedem prin București. Zice că stă cu Sorin într-un apartament închiriat. Păi și? Ce are cu mine? Poate ne vedem, zic. Fata se poartă cam ciudat. Adică imi pare că-l ignoră pe Sorin al ei. Zice că îi place că sunt deschis și că o fac să se simtă în largul ei, că o înțeleg și că în jurul ei sunt puține persoane care pot asta. E greu să înțelegi un Pește. Mă atinge ușor pe mână. Mă uit din ce în ce mai atent la Sorin. Îi urmăresc mimica să văd dacă doarme. Dacă doar se preface? Mă uit la mușchii lui și îmi amintesc că ea mi-a zis că e student la Educație Fizică și Sport. Se vede! Dacă trage cu urechea la ce-mi spune prietena lui sau dacă printr-un joc subtil de gene a văzut toate gesturile ei? Îmi zic: ori fata asta e nebună, ori vrea să vadă sânge pe podea. Sângele meu, evident. Mă uit din nou la Sorin și la constituția lui exagerat de atletică. Dacă-mi lipește una, până la Fetești am timp să intru și-n comă de gradul patru, dacă vreau! Dar Sorinel doarme sau cel puțin așa vrea să pară. Recapitulez. E student la sport, frumos ca și ea, stau împreună într-o casă închiriată. Nu vreau să intru în detaliile relației. Partea nașpa e că n-am apucat să-i cer ei numărul de telefon înainte să apară el. Acum e riscant. Se trezește și se ridică brusc în picioare, se întinde. Gata,zic! A auzit și a văzut tot. Aștept relaxat un pumn, o palmă, o ceva, orice. Ies pe culoar să fumez, îi zice Sorinel. Uite ce ocazie! Rămân doar cu ea timp de cinci-șase minute, cât fumează el. Sunt încă paralizat de frică și nu-i cer nici un număr de telefon. Dacă îi zice când vine? Mai sunt cam două ore și ceva până la București și cine știe ce se mai poate întâmpla. Totul sau nimic. Discuții cel puțin banale: de sesiune, de profesorii comuniști și înguști la minte peste care dai, indiferent de universitatea la care înveți, de cum te acomodezi cu Bucureștiul, atunci când vii din Slobozia. Da’, zic eu, dar voi sunteți doi și e altceva, nu? Este dar nu stăm prea strălucit cu banii, muncesc doar eu, el e prea ocupat cu antrenamentele, se văicărește Aura. Mă gândesc ce super fată e tipa și ce imbecil e ăla care, se pare că se poartă cam rece, o cam ignoră. Nici nu bănuiam de ce. Oricum, trecând peste toate astea am înțeles de la ea că se împacă bine. Apare și Sorinel, satisfăcut, după țigara din care trăsese vreo zece minute. Mie mi-e încă teamă că ar putea sesiza niște priviri ale ei care nu-s tocmai la locul lor. Și nu pare tipul care să stea la discuții în cazuri d-astea. Trece direct la acțiune, îl ajută și fizicul și eu am săptămâna viitoare un examen la care aș dori să ajung întreg. Se așează și el pe canapeaua din „piele de ceferè” și încearcă o conversație de student la sport. Al dracu de lung drumu’ ăsta, zice Sorinel. Mă, al dracu de inteligent ești, mânca-ți-aș mușchii de sportiv de performanță, gândesc eu la adresa lui. Și uite ce iubițică deosebită are băiatu ăsta. Somnul îi dă târcoale din nou sportivului nostru. Ce o fi făcut astă noapte băiatu’ de trage mai mereu la somn? Numai Aura știe… Iar se face că doarme, îmi zic, iar imi crește tensiunea că cine știe ce gesturi mai face fata. Și din nou sunt pasibil s-o încasez între două stații. Imi place de ea, dar din cauza tensiunii rămân fără subiecte de discuție. Mamă, ce drăguță eeeee…Și imecilu’ doarme lângă ea. Stau și mă gândesc. Uite, trei studenți care, cu totul întâmplător, dau unii peste alții în tren. O „ea” și doi „ei”. Unuia dintre ei îi pică cu tronc fata. Și ea n-are nimic împotrivă. Ba…dimpotrivă! Dar cum dracului să fac? Păi n-am cum. Ãla stă cu ea, vorba aia, de nu știu când…relație serioasă care e posibil să fi ajuns, totuși, la o anume plafonare. Fiindcă, nu de alta, dar mergem de câteva ore bune și nici un sărut, nici o mângâiere, nimic. Gagiul e distant și pare hotărât să nu pună mâna pe ea. Cel puțin nu în fața mea. Renunț. Așa ar face oricine nu? 10 minute până la București Obor. Pe geam deja se văd casele din chirpici ale Pantelimonului. Nu-i mai cer nici un mobil. Asta e, mi-a plăcut mie de ea, ei de mine și cu asta basta. Schimbăm ultimele banalități: că ce bine că nu plouă, că „ia-uite Sorine ce mi-am murdărit pantalonii de la bancheta asta jegoasă”, d-astea. Scrâșnet de roți. Trenul se oprește și lumea începe să se verse pe peron. Ne îndreptâm spre ușă, coborâm cu atenție treptele și mergem spre stația lui 85. Aura îmi zice că ei merg cu 69 spre Răzoare ( ahh…). Ne luăm pa-pa fiindcă le venea lor troleibuzul ăla pervers. Sorin nu prea le are cu salutul. Tace și asta o face pe Aura să-l apostrofeze. Zi-i băi și tu un la revedere ce ești așa molâu. Baftă, zice și el. Se suie pe scara lui 69 și mai aud atât: Ce dracu nu știi să te porți, dacă n-ai fi fost fratimiu, ți-aș fi dat papucii, mă faci de râs la cum te porți… Ușile nu se închid fiindcă o mamaie se mișcă greoi și mai apuc să o întreb aproape strigând: E fratele tăăăăuu? Da, zâmbește Aura. Ușile troleibuzului se închid și Aura pleacă cu fratele ei către apartamentul pe care, iată, îl împărțeau frățește. M-am ofticat, normal!