Ottilia Ardeleanu

la cine te gândești când te dezbraci de lumea de-afară de mirosul ei grețos de aerul îmbâcsit pentru care plătești cu iubirea pe care ai împărțit-o foaie cu foaie să poți trăi până la sfârșit

pe margine se făcea seară dintr-un fum ieșit aiurea pe cer mâinile ei se încrucișau obișnuit inima ei n-avea chef de joacă la o distanță nedefinită era el într-o blană de culoarea

ți se pare așa de vulgar să privești singurătatea direct în ochi s-o întrebi ce poartă sub tâmple ți se pare o grosolănie să o admiri cu voce tare se lasă privită cum vrea ea din unghiul care i se

pentru neașteptatul care ar fi putut fi și nu te-ai străduit să fie pentru minutele în care îți rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai și mă durea pentru toate acele zise pe care le lăsam să

rece metalifer coasta de aer iodat norii îmbrânziți pe sticlă luna cu solzi îmbracată maritim tăcerea șuierătoare sirenă care-și caută de lucru teama energetică acționată din camera

Am o teamă în mine. Una care nu doarme și mă răscolește. Dacă o vezi! E o slăbănoagă. Se ține de pereții mei cu unghiile netăiate. Iar eu, sub aparenta ei puținătate, mă defoliez. Mi se duce lanțul

locuri locuri locuri și pe stânga și pe dreapta raze raze raze îmi taie ochiul stâng până aproape de pupilă capătă culoare de roșu roșu roșu cât un geam căzut pe jumate ca o fractură deschisă

ea e fata care vine pe vârfuri ea e fata care se îmbracă în bleu și îi stă cum unei zile de vară ea e fata care calcă drept care spune drept ce-i drept ea e fata care luptă doboară cucerește

vreo treișpe inși un bgp200 un cat o basculantă un camion vreo șase de pe-aci cum se așterne lucrul acela de care vom uita zgomotul grămezile aerul prăfuit pe oamenii cu lopeți cu

Am rămas aceiași oameni. Neschimbați. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul ușor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul

e bine să ții lucrurile pentru tine să nu le dai drumul din colivie unele nici nu știu să zboare până la destinație au de trecut frigul din oameni e bine să îngrădești libertatea

moartea e o săgeată sărită din arc locuiește o tolbă niciodată singură ascute săgeți rezervă pentru zile negre moartea are și ea un suflet moartea are și ea dorințe moartea are și ea

A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje și

frunzele se aruncă în gol o disperare cum cad ele perforează spontan acest aer de orți care petrec suflete peste pod cine-o fi murit și unde se prăpădește viața în mișcarea lor legănată un

niciun lighean cu apă rece nu te mai trezește din supărarea unei pierderi cu efectul unui miligram de substanță care conține mirosul unei tone de iubire împrăștiată pe pământ ca după o explozie

mi s-a întâmplat că un om a căzut în stradă cum ți-ar cădea ție cineva cu tronc și eu conduceam singură cu gândul pe pilot automat iar noaptea nu era în toate mințile era lividă și ducea un sac de

tu suporți orice stai oricum te afli în fel și chip ți-e cumplit dar nu vrei să mă întristezi nu dai niciun semn mă lași să cred că lucrurile merg bine acolo aici mai ales între noi dar eu știu că a

când vara s-a aruncat de pe clădirea imensă ceasornicul și-a abandonat ticăitul pentru schimbare nisipul de pe țărm s-a strâns clepsidră într-o numărătoare inversă frunzele s-au smuls din

despre strada mea fără gropi vă spuneam despre terenul neted despre verticalitatea pomilor tăiați ca să nu ne cadă în cap despre piatra care a fost luată de pe suflete și turnată pentru

Pielea fusese bătută cu forță. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea și moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obișnuiți cu pocniturile și cu mirosul înțepător. Știau și

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi,

toamnă sufletul meu e plecat la datorie pentru un zâmbet de familie am lăsat tinerețea în hainele de mătase parcă duc un trup greu în raniță cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în

mama avea o rochie din jerse roz croită pe talie o purtase cât o purtase dar pentru că se mai împlinise mi-o dăduse mie eram la liceu și când primeam câte-o învoire mă întâlneam cu văru-meu o

să nu-mi ceri secretul adevărului de murano ochii tăi limpezi reflectă karma după care vei fi judecat fericirea o imagine în oglindă o venus fermecată care te scoate din minți dar nu te