Ottilia Ardeleanu

dintr-o rotație ne aruncă pe gheață timpul de mână alunecăm unul spre celălalt din două capete nelegate și rochia mea cât marea taie orizont din ochii tăi timpul fracție răsturnată nu poate

n-am făcut decât să adun fulgi nu s-ar fi topit nicicum în mâinile mele gheață l-am imaginat pe fiecare ca pe o celulă din tine am deschis anatomia am așezat cu grijă unul câte unul gândindu-mă

mă uit ca după un lucru pe înțelesul tuturor negura lumii se cocoață pe ziuă pe cetini pe umerii mei nedezmorțiți fără să mă bazez pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă pe coala

merg aplecată printre poeme respirația fierbe zăpada neatinsă lângă cenușiul uman greu de trecut cu piciorul cu inima sălbăticită umbrele se fac fiare flămânde din aer neastâmpărate gânduri

viața are multe mame și toate plecate de pe-aici un copil stingher care nu se acomodează oriunde trebuie să o ia de la zero pe partea cealaltă a globului cu vise copil străin în patria

cât lasă tălpile din ceea ce ești ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viața poate fi beton prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul o reproducere fidelă a destinului un fel

aștept ultima curățenie a pământului din anul acesta cât mine de vechi să separăm lucrurile purtate prea devreme de cele așezate să facem schimbul de temperatură între răceală și

duminica nu vorbește cu mine nu trebuie să și înțeleg de ce e slujbă și oamenii lasă păcatele pe lângă biserică flori atrăgătoare n-ai venit de mult iar azi ce surpriză te-am confundat cu

ai semnat pentru viză de flotant în inima mea am acceptat aveam o cameră goală ai mobilat-o în timp cu cele necesare unui suflet iubirea ta sticloasă aerul acela

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din țarcul de nori. Vine spre mine și nu am cum să mă feresc. Șoseaua imensă. Câmp din toate părțile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo

dacă tăcerea se învrednicește să ne ocupe timpul dacă nimic nu ni se mai întâmplă și asta ne este foarte la îndemână dacă între noi adevărul a devenit de mult iresponsabil și nu mai merită să-l

uneori cred că trăiesc într-un imperiu de sigurătate cât vezi cu ochii odăile mele cardinale sunt reci și goale turnuri ajunse la cerul împărțit de capiteluri în cadrane de timp pietruite grădini pe

întreabă-te cum arată zăpezile pe dos nu cumva au ceva de ascuns ceva al lor despre care nu vom putea afla niciodată în îmbrățișarea lor blândă s-ar putea simți încordarea unei neliniști

azi m-am pornit ca arhanghelul pe strada mea ca pe un culoar de spital rezervă lângă rezervă oameni arătându-se mai puțin oameni cu două fețe la brutărie câțiva nou-născuți arși de vii

iubirea e o fugă de crima pe care n-ai comis-o trebuie să fii așa de curajos încât să forțezi lanțurile să ieși din rând să ți se piardă urma să privești mereu înapoi neștiind unde e înainte

te-am plâns, iubire? ai vrea tu! ai vrea tu să fii în pielea unui om care te înțelege deplin care știe că ai un început dulce fin tulburător nopți albe topite în foc poezie în doi vin roșu

la cine te gândești când te dezbraci de lumea de-afară de mirosul ei grețos de aerul îmbâcsit pentru care plătești cu iubirea pe care ai împărțit-o foaie cu foaie să poți trăi până la sfârșit

pe margine se făcea seară dintr-un fum ieșit aiurea pe cer mâinile ei se încrucișau obișnuit inima ei n-avea chef de joacă la o distanță nedefinită era el într-o blană de culoarea

ți se pare așa de vulgar să privești singurătatea direct în ochi s-o întrebi ce poartă sub tâmple ți se pare o grosolănie să o admiri cu voce tare se lasă privită cum vrea ea din unghiul care i se

pentru neașteptatul care ar fi putut fi și nu te-ai străduit să fie pentru minutele în care îți rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai și mă durea pentru toate acele zise pe care le lăsam să

rece metalifer coasta de aer iodat norii îmbrânziți pe sticlă luna cu solzi îmbracată maritim tăcerea șuierătoare sirenă care-și caută de lucru teama energetică acționată din camera

Am o teamă în mine. Una care nu doarme și mă răscolește. Dacă o vezi! E o slăbănoagă. Se ține de pereții mei cu unghiile netăiate. Iar eu, sub aparenta ei puținătate, mă defoliez. Mi se duce lanțul

locuri locuri locuri și pe stânga și pe dreapta raze raze raze îmi taie ochiul stâng până aproape de pupilă capătă culoare de roșu roșu roșu cât un geam căzut pe jumate ca o fractură deschisă

ea e fata care vine pe vârfuri ea e fata care se îmbracă în bleu și îi stă cum unei zile de vară ea e fata care calcă drept care spune drept ce-i drept ea e fata care luptă doboară cucerește