Ottilia Ardeleanu

vreo treișpe inși un bgp200 un cat o basculantă un camion vreo șase de pe-aci cum se așterne lucrul acela de care vom uita zgomotul grămezile aerul prăfuit pe oamenii cu lopeți cu

Am rămas aceiași oameni. Neschimbați. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul ușor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul

e bine să ții lucrurile pentru tine să nu le dai drumul din colivie unele nici nu știu să zboare până la destinație au de trecut frigul din oameni e bine să îngrădești libertatea

moartea e o săgeată sărită din arc locuiește o tolbă niciodată singură ascute săgeți rezervă pentru zile negre moartea are și ea un suflet moartea are și ea dorințe moartea are și ea

A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje și

frunzele se aruncă în gol o disperare cum cad ele perforează spontan acest aer de orți care petrec suflete peste pod cine-o fi murit și unde se prăpădește viața în mișcarea lor legănată un

niciun lighean cu apă rece nu te mai trezește din supărarea unei pierderi cu efectul unui miligram de substanță care conține mirosul unei tone de iubire împrăștiată pe pământ ca după o explozie

mi s-a întâmplat că un om a căzut în stradă cum ți-ar cădea ție cineva cu tronc și eu conduceam singură cu gândul pe pilot automat iar noaptea nu era în toate mințile era lividă și ducea un sac de

tu suporți orice stai oricum te afli în fel și chip ți-e cumplit dar nu vrei să mă întristezi nu dai niciun semn mă lași să cred că lucrurile merg bine acolo aici mai ales între noi dar eu știu că a

când vara s-a aruncat de pe clădirea imensă ceasornicul și-a abandonat ticăitul pentru schimbare nisipul de pe țărm s-a strâns clepsidră într-o numărătoare inversă frunzele s-au smuls din

despre strada mea fără gropi vă spuneam despre terenul neted despre verticalitatea pomilor tăiați ca să nu ne cadă în cap despre piatra care a fost luată de pe suflete și turnată pentru

Pielea fusese bătută cu forță. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea și moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obișnuiți cu pocniturile și cu mirosul înțepător. Știau și

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi,

toamnă sufletul meu e plecat la datorie pentru un zâmbet de familie am lăsat tinerețea în hainele de mătase parcă duc un trup greu în raniță cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în

mama avea o rochie din jerse roz croită pe talie o purtase cât o purtase dar pentru că se mai împlinise mi-o dăduse mie eram la liceu și când primeam câte-o învoire mă întâlneam cu văru-meu o

să nu-mi ceri secretul adevărului de murano ochii tăi limpezi reflectă karma după care vei fi judecat fericirea o imagine în oglindă o venus fermecată care te scoate din minți dar nu te

Fix ora șapte pe pod. Roșcovanul fix în ochii mei. Cu bliț, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp ce-mi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar

de-un picior legat vântul se gudură adulmecând salin îți aduci încărcătura din vreun port european soarele se simte în largul lui un reflector pentru pescăruși pe loc repaus la raportul de

noaptea stă la fereastră mă privește și oftează uite s-a lăsat noaptea în omul acesta ca într-un cărbune cine să curețe negrul de fum dintr-o colibă nelocuită cu pereți șubrezi gata să se

cum s-a făcut cerul și pământul n-am mai așteptat mult după orânduială i-am căutat prin lumina ochilor ținând strâns cuvântul acela pe care nu aveam voie să-l scap m-am dus val-vârtej de cum

în mine se află un câine am grijă de el să nu fie flămând repudiat și să-i ofer libertate să nu-l împerechez cu orice maidanez îi dau drumul din lesă e atât de bucuros mă

ador pădurea peste drum de ochii mei îmi dă viață observ un lup în curte nu știu cine l-a dat afară din pădure de câteva nopți mă păzește să nu mă atace alte jivine sau să mă sfârtece

adesea lângă plopul cunoscut poezia soață cuminte așteaptă lacul singurătății mele de nuferi este albastru la citit chipul tău oglindește luna pe deal însereză după cântec de bucium viața

Se uită înapoi. Beznă. Ceilalți sunt prea prinși de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva