Ottilia Ardeleanu

Pielea fusese bătută cu forță. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea și moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obișnuiți cu pocniturile și cu mirosul înțepător. Știau și

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi,

toamnă sufletul meu e plecat la datorie pentru un zâmbet de familie am lăsat tinerețea în hainele de mătase parcă duc un trup greu în raniță cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în

mama avea o rochie din jerse roz croită pe talie o purtase cât o purtase dar pentru că se mai împlinise mi-o dăduse mie eram la liceu și când primeam câte-o învoire mă întâlneam cu văru-meu o

să nu-mi ceri secretul adevărului de murano ochii tăi limpezi reflectă karma după care vei fi judecat fericirea o imagine în oglindă o venus fermecată care te scoate din minți dar nu te

Fix ora șapte pe pod. Roșcovanul fix în ochii mei. Cu bliț, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp ce-mi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar

de-un picior legat vântul se gudură adulmecând salin îți aduci încărcătura din vreun port european soarele se simte în largul lui un reflector pentru pescăruși pe loc repaus la raportul de

noaptea stă la fereastră mă privește și oftează uite s-a lăsat noaptea în omul acesta ca într-un cărbune cine să curețe negrul de fum dintr-o colibă nelocuită cu pereți șubrezi gata să se

cum s-a făcut cerul și pământul n-am mai așteptat mult după orânduială i-am căutat prin lumina ochilor ținând strâns cuvântul acela pe care nu aveam voie să-l scap m-am dus val-vârtej de cum

în mine se află un câine am grijă de el să nu fie flămând repudiat și să-i ofer libertate să nu-l împerechez cu orice maidanez îi dau drumul din lesă e atât de bucuros mă

ador pădurea peste drum de ochii mei îmi dă viață observ un lup în curte nu știu cine l-a dat afară din pădure de câteva nopți mă păzește să nu mă atace alte jivine sau să mă sfârtece

adesea lângă plopul cunoscut poezia soață cuminte așteaptă lacul singurătății mele de nuferi este albastru la citit chipul tău oglindește luna pe deal însereză după cântec de bucium viața

Se uită înapoi. Beznă. Ceilalți sunt prea prinși de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva

oamenii din sat plecau dimineața se-ntorceau seara el bocănea atent să nu deranjeze moartea o lăsa să intre să se asigure că îi încap și picioarele că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi

vântul se mulează pe coapsele unei zile toride se scutură aerodinamic prin iarba fără creastă aripi cât un văzduh de gânduri se instalează la fereastră norii pot fi șterși cu mâna peste

ce stai ca o cană fără apă își frânge mâinile mama se uită așază colaci mere lumânări și nodul baticului puii de salcie crestați picură încet pe o pânză de in chinul urcăm dealul de

în curând va pleca și leopardul cum au plecat și celelalte creaturi n-au mai suportat viața asta brută în care nimic nu se câștigă în care când nu mai ai ce să mănânci ocupi teritoriul altcuiva

voia să se facă nea costică unul ca o pălugă cu suflet cu tot pe o bicicletă pe care azi ai numi-o rablă venea cu un dulău după el și cu o geantă cu limba scoasă și-ar fi făcut culcuș în

să ne spunem cuvintele acelea care ciugulesc din noi să le scriem pe ziduri pe copaci cu o culoare aprinsă greu de șters de furtuni să rămână icoane de care să-și șteargă buzele credincioșii în

să vorbești despre o fabrică o fabrică este o fabrică ea este din fiare ea este beton ei și se găsește cineva să o demoleze cu buldozerul ce poate simți ea dar să vorbești de un om

pe drumul ce-o lua pe lângă cumpănă în straie ca tăciunele treceau sătenii cum și pacea în căutarea ilincăi o îmbrăcară în mireasă și plânseră ce altceva să facă la picioarele unei fete de

moartea stătea lângă mine își făcea timp din viața ei de unde să știu eu că mă păzește să nu cad în fântână ca ai lu mitrache ș-ăl mic ș-ăl mare făceam poze pe prispa lor când eram de școală că

când se lumina bunica avea o vorbă cu mine urcă tu pe scară și adună cireșe găseam mereu alte perechi și mai dulci până spre vârf urcă tu pe scară în pătul de umple târna cum se mai zgâia

unora puțin le pasă ei vor să trăiască acum aici nu la sânul lui dumnezeu le-a dat libertate bine a făcut câți își vor da seama că au pus-o pe dos și au ieșit în văzul lumii cum ies