Moarcăș Monica

Îmi place să joc șah Noapte de noapte În vis Cu Dumnezeu. Niciodată Nu-mi amintesc Mutările - trează Dar mă mustră Ziua Pentru orice scăpare. Simt asta Când plâng Și nu mai răspunde La

Sub un cer pătrat Ca un suflet răsturnat Într-o forjă Dintr-o uzină fantomă Se tot încăpățânează Să se intersecteze Zeci de pași Cu zeci de gânduri Sau or fi sute? Parcă în gene ne era

„Fă-mă minunea ta în noaptea asta...” Șopteam umbrei tale ce părea așa reală Pictată printre visele mele insomniace Pe dosul pleaopelor ducând un arzător dor De ordinea ce doar vocea ta o

Ce gust au buzele tale? Nici tu nu știai Ai preferat să verifici Dacă ți-a răspuns La SMS-ul de despărțire Te irita metroul ce-ntârzia Țigările nu mai mângâiau Sinapsele defecte Zburlite de

Lăsam zdrențe din mine Pe stânci Orizontul mi-era cordelină Și brațele-mi urlau Și cinci neuroni, Un plămân Corneea Să fac un salt- Saltul! În gol Să plutesc Să

Privesc un vis răsturnat încercând să atingă suprafața unei conștiințe Făcute din cadavre de idei și umbre de sentiment amar cu prea mult fantezism… Se împiedică de lentilele crăpate uitate pe

Mi-e frică uneori Că m-am rupt de mine Curg cuvintele șuvoaie Ca o hemoragie de suflet Mânjind cu idei și lumină Pereții, candelabrul și strada Îmi intră noaptea prin acea rană Și răsare luna

Mai știi ce frumos ne iubeam Când cerul și cu un copac Se țineau de mână Și din zâmbetele lor șchioape S-a născut un soare roz? Mai dormi atât de ușor? Ca atunci când luna Își urzea povestea

Îți scriu cu roșu, cu litere surde O ultim-adorație-a mea Nu din burlescă iubire - Nu te iluziona...iubite... Nu din patos și trufie - E prea cald pentru orgolii. Știi c-am devenit

îmi curge scrum prin vene orașul, în jur, e o tablă de șah peste care fulgii cad în neștire și calul de negru plânge încetișor ca pentru sine cerul este prea clar - sticlă ce cade cioburi

dorm și acum cuvintele ultimei tale îndoieli în palmele mele mi-au schimbat și amprentele îmi arunc spre cer sufletul gândurile amare pe care le sădeai între noi să plouă toată

Umple de cenușă Cer, mare, orizonturi Cu aripi fragile Un corb Cade un orologiu Din timpuri pustii Peste un orășel Fără nume Dar cu parfum de liliac Spărgând zăgazurile Zâmbetelor Și

Atât tot încercam să îmi fotografiez Un ochi Larg deschis Și sinistru de nemișcat Până când a rămas Doar un detaliu anatomic Și am renăscut Străină Ca un lăstar verde Dintr-un copac

Un dor cu nume străin pe aripi de vânt Își strigă neputința de a se plia Peste curcubeul stors de albastru Și înveștmântat în drumul până la Galateea Într-o zi cu luna plină și suflete de

Cad pietre din tăcerile dintre noi Și mi-e tot mai frig în așteptare, Te privesc și văd păduri prăbușindu-se De pe coaste bătute de un soare ruginiu Te ascult și aud cascade izbind maluri

Cenușiu...inspir de un timp numai cenușiu, Nici globule roșii, zău dacă mai știu Dacă are vreun rost să-mi mai populeze Venele prin care mă-mpresoară în tot corpul cenușiu. Mi-e frig de tot griul

Ți-am sărutat umbra ultimului pas Blasfemic Ca pe o icoană ce plânge câte o lacrimă Toamna Nu a apucat să fie septembrie Ruginiu Când ți s-a lipit clanța de mână Aurie Ca și cum se bucura că

Îți mângâi fiecare literă din glas cu pașii Și aștept să îmi crească dorul dintre coastele rupte De o boltă cu iz de ieri și care cântă, de fapt, un mâine. Căci cărțile miros a fum și am adormit

Vals de clepsidre printre bătăi inverse de aripi Se oglindește în frânturi de nori cu iz de vacanță Și se scurge în uimirea de a fi încă treaz După echilibristică între suflete deșarte, După ecou