Poezie
Elogiul disperării
sau O simplă cădere
1 min lectură·
Mediu
Lăsam zdrențe din mine
Pe stânci
Orizontul mi-era cordelină
Și brațele-mi urlau
Și cinci neuroni,
Un plămân
Corneea
Să fac un salt-
Saltul!
În gol
Să plutesc
Să mă-ndrăgostesc
Vicios,
Nebunește,
Dar pur
De acel "nu mai contează"
În care adormisem
Ultimul secol sau doar o clipă
De veșnicii inaccesibile
Ce picură cu ritm
În colbul ce ne sufocă
Pas de pas
Urban și sinistru
Și nu le mai gustăm
Doar ne-amăgim
Cu copii de-arome
Murdare de laic
Cu emoticoane diforme
Pe post de suflete
Și zâmbete șchioape
Dintr-un teatru de duzină.
Dar tac și iar urc
Până nu îmi mai e
Nici greață
De-atâta verde
Sau de glasurile clare
Ale acelor strămoși
Ce țin munții în palme
Și cerul m-absoarbe
Goală de mine
Și umilă
Cu fraze fără punct
Pe post de aripi
Și lacrimile seci
Cu parfum de cenușă.
Tac și urc
Visez
Trăiesc
Murind cea de ieri
Și tot urc
Până nu mai sunt
Decât o iubire
O imensă iubire
În a nopții catifea
Și-atunci pot cădea...
023889
0
În gol
Să plutesc
Să mă-ndrăgostesc
Vicios,
Nebunește,
Dar pur
De acel "nu mai contează"
Tac și urc
Visez
Trăiesc
Și tot urc
Până nu mai sunt
Decât o iubire
O imensă iubire
Și-atunci pot cădea...
E doar o părere, tu decizi cum e mai bine...