Silvia Caloianu – de la cuvânt la metaforă

Unii poeți cultivă în general regulile prozodice, fiind adeseori niște versificatori riguroși. Moderniștii abrogă orice reguli, urmând pulsiunile interioare ce le dictează structura fiecăruia. Se spune că poeții sunt tentați să ne arate că ei văd ce nu văd alții. Fiecare poet cu sensibilitatea sa poetică descrie natura, altul o interpretează, unul locuiește această natură ,, reală,, iar celălalt își inventează una imaginară. Silvia Caloianu își închipuie un univers pacific în care inventează: noi nu mai putem fi păsări spuneai / pe când îti pansai aripile cu mine / iar orasul desfrunzit / părea un monstru-nlăcrimat ( NOI NU MAI PUTEM FI PÃSÃRI ... ) Ea ordonează spațialitatea în spiritul unei libertăți nestînjenite de nici o stavilă : știi ce cred eu acum suspendată în aerul naivelor flori de munte / asaltată de fluturi cu dogme cromatice / ființă bizară cu viteză reactivă ce ești / vino mai aproape / de când survolezi neoliticul din mine / într-o grotă albastră criptogramele rănesc electrozii aici dacă vrei ceva mai mult... Natura în poemele Silviei apare ridicată la o potență mai mare ca imaginea ei normală: mergeam cu vreo doi pași înaintea amurgului / uneori mă opream priveam aerul mișcător / îmbrăcat în hainele mele comode / le savuram parfumul amărui / ghiceam cimbrișorul sălbatic și pelinul / îmi aminteau atât de mult de mine / încât mi se făcea dor de bărbatul cuvintelor / avea inima cât un trandafir mut de uimire îmi spuneam / \"mergi înainte mergi înainte / nu-ți mai arunca ochii peste umăr / buzele cerului sărută apele sumbre / cu trandafirul acela uitat între dinți…( Abandon ) Autoarea desenează peisaje în ,,vâlvătăi”, văzute de ochiul interior: inima ta pe atunci era un munte submarin / ieșit în neliniștitea sa de sub visele apelor / ca un hotel cu șase stele însingurat și trist / cu ușile și ferestele deschise pe valuri / cu reclame de neon in toate limbile / de noapte. (Excursie pe inima ta ) Peisajul acesta dictat din suflet aparține propriului său mecanism de constituire, astfel se simte acea energie abstractă ce animă contururile imaginare alcătuite de invazia unei sensibilități suprafirești: păsările optimismului meu parabolic se-ntorc obosite spre casă / îmi retrag în lagune diforme somnul cuvintelor / să nu mai visez că mă bantuie alintându-mă / ziua și noaptea îmi calcă pe urme se contopesc incestuoase / vine un cântec să-mi defloreze vocea imposibilă / o dezbracă și o face invizibilă / indivizibilă.( Optimismul meu parabolic ) Îndepărtarea totală de concret, spiritualizarea extremă a peisajului, plasticizat în maniera caloiană reține mai ales idealitatea abstractă, iar nu neliniștea și revolta concretă: pe valuri sărate de timp vor zbura într-un târziu și căluții mei de mare / cu libertatea lor tulburând curiozitatea subțire a plantelor de papirus. aici... - Fantezia creatoare a Silviei depășește uneori fantasticul, ea are nevoie de delirul simțirii pentru a se ridica deasupra ființei sale: se făcea că cerul era ochiul domnului / levănțica se scutura pe unde trecea magdalena / anume în trupul ei / mi se alinta inocența… Poeta Silvia Caloianu știe ce și cât să aleagă din vastul material liric, versificând pe diverse teme. Dintr-o dorință neliniștită caută să pătrundă cât mai adânc în tainele cuvintelor, iar apoi le convertește în vers. Ea încearcă tipare ritmice numeroase și variate, imprimând versului o eufonie subtilă, o muzicalitate aparte, incomparabilă, care diferențiază creația sa de a altor confrați. Ea este convinsă că nici o piedică nu poate opri realizarea estetică deplină a mesajului pe care vrea să-l transmită: \"mi-e frică să te visez\" îi spuneam în visul meu anxios / \"acolo în grote acvatice fiare hidoase te-așteaptă / tu ești un frumos naufragiat debutând în albastru / eu sunt un pescaruș derizoriu / iată îmi pescuiesc ochii / vreau să te văd\"… (BÃTEA UN VÂNT CIUDAT) Raportul dintre fantezie cu dicteul sau precipitat si partea prozodica ii este favorabil celei dintai, intr-o prima faza. Autoarea șlefuiește cu migală de bijutier versurile, chiar dacă între stil și prozodie nu se produce armonie. Frumusețea intrinsecă a tablourilor descrise trebuie remarcată: s-a scurs și clipa care ne-a avut / acel magnific spațiu de tortură / al sentimentului aceluia temut / de răstignirea dulce de pe gură / ne-am reîntors în vis de galaxii / sărutul nostru cosmic să se-ntâmple / și ne privesc de jos latentele stihii / și ne vuiesc comete pe la tâmple / un zâmbet printre lacrimi furișat / ne proiectăm din lumi anterioare / într-un fatal prezent afund si demodat / prin cursuri de-așteptari devoratoare…( DESPRINDE-TE... ) Lectura atentă a textelor Silviei Caloianu, scoate în evidență particularități semnificative, mai ales sub raportul realizării formale a expresiei la idee, până la treapta de sus a acelui farmec al limbajului, uneori intraductibil: nu mă privi cu uimire zâmbitoare îmi scot feregeaua prinde-mă / tocmai te admiram printre munții străvezii din motiv de Ramadan / știi când zburai înnnebunit de fericire și era doar prin cântecele tale / despre libertate îmi fluturai pe la geamuri anumite cuvinte pletorice / ale mele păreau să aibă subnutriție leșinau tu strângeai între dinți…( prinde-mă ) Tudor Arghezi spunea că: Stilul pare să fie meșteșugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare și însuflețire…Ea inventează versuri ca să-i poarte pecetea creatoare cu bună știință adică ,,vers propriu’’: și tu unde ești unde ești mă întrebam zi-mi cât de bine te simți / cauți pe google rețete despre ce să faci cu adevărul cela ductile / măcar de s-ar comercializa într-adevăr să-ți cumperi un cimitir / câtă informație ai despre parametrii sentimentului dansezi așa e / taie de pe ecuson cuvântul dragoste scrie joacă prinde în clame / zâmbetul tău ruină pusă în valoare de ecologi metaforici himero / de atâtea ori te-am alungat din tangoul acesta imun cu moartea / știu știu nimeni nu te așteaptă nici de o parte nici de alta. ( tangou pur și simplu ) Silvia Caloianu are darul să ne antreneze în aventura sa poetică, să ne facă părtași frământărilor ei, de la cele mai personale până la cele privind condiția omului modern și a lumii în general: mă bucuram afișând zâmbete curcubeice / pentru ca erai mai mult decât ceva indefinit / mai mult chiar și decât o planetă hidrofilă / pentru o femeie de ploaie albastră de august…încearcă aici... Aș spune că nimic nu îi este străin și nimic nu îi rămâne indiferent, atenția sa veghează cu luciditate asupra a tot ceea ce se întâmplă sau se prevestește în ea și în jurul ei: chiar nu mai știu să inventez pedepse pentru tine / renegata mărilor / toate nunțile din cer au îngenuncheat în nisipuri / antisireno / lasă nu-ți mușca buzele / nu desena floricele roșii peste cuvinte / de azi înainte / în fiece stâncă ai să vezi câte o poartă / grea grea de mănăstire / ai să zici iată liniștea în arbori / ai să-ți repliezi sufletul într-o cochilie / de lemn…(ce mariaj perfect ) Poeta Silvia Caloianu, o sensibilitate diversă și total angajată în ceea ce trăiește. Ea topește toate imaginile (și multe altele) în creuzetul fanteziei sale dând relief unei lumi a spectrelor: pe insula mea soarele răsarea timid / valurile euforice erau cu ochii deschiși / în zare apareau și dispăreau catarge miraculoase / ozn-urile timpului meu halucinant / acolo în autonomia cugetuluui / maînile mele știau sa mângâie / îngrădeam umbra extraterestrului / cu zid naiv din cactuși. ( PE INSULA MEA ) Silvia în ultimul timp a devenit tot mai exigentă cu arta poetică a creației sale și insistă tot mai mult pentru perfecționarea versului prin concentrarea maximă a celor scrise: niciodată încă ianuarie nu a știut să trișeze / să ningă așa de alb și de cald / de parcă soarele mi s-ar fi rostogolit prin vene / doar atât cât să mângâie / un zid chinezesc / ruinat / și cum să adorm într-o noapte ca aceasta / când textele sacre se scriu pe fulgi / când pot respira uniform cu plamânii cerului / toate riturile mesianice / ( și mă alungi) Poemele Silviei Caloianu au o culoare personală atât prin subiect cât și în formularea versurilor: Eh! zice diavolul si zice cumva deosebit / mă ametește prezența sa aici pe pârtie /\"ești micuță oricum / urcă pe umărul meu / dar mai bine luam o sanie\" / \"și ți-am spus că nu mai încap / și eu aici lângă tine\", dacă și tu vrei să vezi cum e CU DIAVOLUL....PE PÂRTIE , apasă aici... Silvia se impune prin bogăția și noutatea ideilor, prin numeroasele sugestii: mai spune-mi ceva despre dinozauri / despre lupul din cadrul cel nud al toamnei / despre turme de mioare vaporoase prin spații / despre sentimente / incendiare / mai spune-mi ceva / despre urșii polari / despre abisul cuvintelor / succesiuni de lumini si intuneric / sau hai pur și simplu sa jucam șah / cu gândurile noastre vehemente. ( MAI SPUNE-MI CEVA ...) Poeta are darul de a trezi un interes deosebit, provocând admirația sau contestarea, dar mai ales intrigând prin puterea și varietatea derutantă a expresiei și a unghiurilor sale imaginative. Ea face parte dintre creatorii care își domină cu dezinvoltură instrumentele de expresie, limbajul figurat fiind pentru ea ceva mereu la îndemână, o maifestare naturală a unui mod de a fi : TE MÂNGÂI ȘI-ÞI SPUN ... dar eu nu cred ca ești un bătrân beckettian / monologurile tale mai abundă în sensuri / ochii tăi mai trădează inteligența elanul / de a înainta de a te târî pe brânci / către tine însuți / nu nu incă nu ești un bătrîn beckettian / ca să afirmi că anumite lucruri nu le vei ști / niciodată cu certitudine / iată indubitabila mea prezență / aici lânga tine / iată stiloul tau chinezesc / scrie-ți numele / sub chipul ce-l port pe retină / și continuă-ți calatoria cea mare / rămân doar un punct de plecare la margine de sânge ... atrage atenția tocmai asupra a ceea ce constituie forma și mesajul, ea le trăiește parcă situată undeva în imediata lor apropiere, percepându-le cu fragedă uimire ca pe un cosmos. Lumea se lărgește treptat prin noi zone intelectual- afective, mereu mai tulburătoare, atinge uneori zone unde începe necuvântul, inexprimabilul: îmi torn șampanie nu beau mă distrez dansează palpitant de parcă / plouă dintr-un nor idiotipic vraja îndrăgostitelor galaxii eu mă vreau / metasirenă într-o mare de șampanie ah ah ah iubitule îți văd iahtul / te grăbești și mai avem de jucat niște vieți până la scena cu potopul / lebădă neagră noaptea ne zboară pe valuri se latră destinele noastre / unul pe altul și atât de dor îmi e de tine iubitule infinitule atât de dor / și încă nu te-am inventat nu cu tentațiile toate prin visele furtunoase / nu cu fantomele toate cu mine îmbrăcate nu cu toate sosirile plecările / mov iată câmpiile cu maci tresarind prin somn iată că le bântuie satirii / apucă de celălalt colț al nostalgiei vrei să răsturnăm lumea peste noi / ipoteticul ei discernământ să taci să nu mai știe nimeni că ne strâng / ume pantofii aceia zburători. ( să nu mai știe nimeni ) Silvia trăiește într-o atmosferă magnetică, palpitantă, ea are însă în același timp și conștiința că ceea ce face e important, că e o treaptă dinspre trecut spre viitor. Poezia Silviei Caloianu e prea bogată, prea plină de sensuri, are prea multe rădăcini și prea multe flori pentru a o putea comenta pe câteva foi. Poeta realizează un adevărat tur de forță ( câte o poezie pe zi) parcurgându-l. Ea trebuie citită și recitită ca un dar de preț, în ea se dezlănțuie ca într-un foc sentimente și trăiri. Silvia Caloianu s-a afirmat cu o deplină dezinvoltură, șocându-ne în mod plăcut sensibiliotatea și imaginația cu versuri. În momentul când descoperi ceva nou în creația unui autor, când subiliniezi vreo idee sau remarci expresivitatea unei imagini te afli automat în rândurile admiratorilor. …ruptura ontologică pe care se întemeiază acest act creativ este explicată în felul următor: Omul privit structural și exsistențial se găsește într-o situație de două ori precară. El trăiește, pe de o parte, într-o lume concretă, pe care cu mijloacele structural disponibile nu o poate exprima; și el trăiește, de altă parte, în orizontul misteriosului, pe care însă nu-l poate revela. Metafora se decalră ca un moment ontologic complementar, prin care se încearcă corectura acestei situații de două ori precare.