Maria Elena Chindea

Făceam referire la Saul (prigonitorul de Dumnezeu) pe drumul Damascului căruia i-a apărut Iisus în plină lumină și i-a ars solzii din privire! Poate asemeni lui vom avea și noi parte de grația divină să ne ardă solzii din privire să vedem lumina vieții, lumina ce vibrează în tot ce ne respiră! Și atunci ne vom aminti cine suntem, vom fi ”un om viu prin amintiri”, recăpătându-ne dimensiunea cosmică!

”ridicam trecutul spre cer ca pe un prunc/ soarele țipa luna scâncea stelele gângureau a mirare” - într-o vreme în care trecutul nostru dacă nu este ponegrit și scuipat este demonetizat folosit ca lozincă pentru obscure interese politice, tu ai reușit să-l speli cumva îmbrăcându-l în pelerina candorii! Doar candoarea, starea de grație a luminii, ne poate răscumpăra identitatea rătăcită sau vândută fie la nivel de individ, fie de țară, așa fel ca să nu mai ”plăteam dijmă un dram de uitare un dram somn/ un dram de ție doamne sub bolta afumată”! Cândva solzii vor arde - de ce nu acum?

” transcendent levitează/ prin decorul lasciv ” a asuma identitatea cosmică când ispita somnolenței în hamacul efemerului este atât de voluptos covârșitoare, înseamnă aproape de-a accepta jupuirea pe viu, chiar fără anestezia iubirii! O aruncare în abisul din tine!

”atârnă câte o poveste despre infinit/ și mi-e teamă/ mi-e teamă ca nu cumva să înving” - da, e adevărat că asta este a doua spaimă mare, după cea față de moarte, care mușcă adânc din noi, fie și la nivel inconștient! Omul manifestă o spaimă grozavă de-a asuma și însuma identitatea cosmică, infinitului! A asuma vine la pachet cu răspunderea actelor noastre! Pe cine am mai da vina când suntem urecheați că în loc să zburăm printre stele băltim într-o somnolență mocirloasă???

”cum aș putea privi lumea/ dacă nu cu ochii pe care îi am” - tu ai dreptate oarecum - numai că ochiul fără de pleoapă, singurul al cărei vedere contează în asumarea identității adevărate, nu se poate deschide fără de efort și investire de lumină în cunoașterea ta! Iar lumina câteodată arde! Chiar foarte rău! Așa că simplu se poate dovedi destul de complex și greu!

”nu te văd nu mă privești dar/ ascultăm marea posomorâtă legănându-ne patul” - aceste versuri conturează elocvent întinderea stării de alienare, înstrăinarea paroxistică a omului social de azi care refuză să comunice fie și chiar la nivel rudimentar! ”nu te voi părăsi niciodată spui strângându-mă în afara mea” - când totul se revarsă ”în afară” vasele se golesc într-un abis al aneantizării! Creația se dezice de propria-i esență unificatoare transformându-se în opusul ei! Materia în antimaterie! O lume în care cel ce iubește este absent nu iubirii ci propriului sine! Iubirea ar fi puntea pe care ar trece întru regăsire, cămașa în care identitatea noastră solară ar prinde contur! Și consistența conștienței!

Echilibristica verbului ”a fi” deasupra genunii identității cu prăjina timpului cu și fără dimensiuni! Între acceptare și revoltă râsul ca o veșnicire ne vindecă rana neînțelesurilor! Da ”putem cere divinității un al doilea suflet, nou, pe care să-l pliem peste sufletul vechi” - sau mai bine ne putem îndepărta de ”evenimente” pentru a experimenta starea de martor! Am putea astfel obiectiva dublele componente ale realităților personale și impersonale printr-o privire panoramică de la nivelul spiritului în vidul beatific! Bineînțeles că putem face tot ce închipui și încă o infinitate peste - dar oare vrem ca să putem să vrem citi vrerea ce un spațiu magic răsucește și se-nvârte-n noi???? Dansul magic al iubirii ce saltă un călcâi de univers și repune în fundații de lumină materia divină! Cu drag și fără nici un ”dacă” ce-nrămează și distruge! Maria!

Ai dreptate Răzvane! Relația mea cu Dumnezeu este una specială ce depășește granițele accepțiunilor comune! Este în primul rând o relație vie în care creat și creator se influențează reciproc, câmpurile toroidale ale fiecăruia intersectându-se miraculos! Îmi repugnă o relație unilaterală și refuz să joc rolul supusului care nu are decât a adora supus pe cel ce l-a țintuit în pătrățica rece a creației! Și chiar de ar fi (o interpretare posibilă) doar un cobai, măcar să dea culoare experimentului prin joaca lui rebelă! Și dacă Dumnezeu și-a supradimensionat conștiința manifestându-și energiile interioare - a făcut-o din iubire, ca un act orgasmic cosmic! Cum să nu-i celebrăm voluptățile siderale, reiterându-le??? Prin expansiune sunt ale lui în aceeași măsură ca și ale noastre! Fuziunea e magică - vasele comunicante ale luminii divine funcționează miraculos! Îți sunt recunoscătoare pentru aplecarea asupra versului meu, fără o priză la public prea mare! Cu drag, Maria!

Știi ce se spune Răzvan: ultima înaintea următoarei!!!:))) Sunt conștientă că rostogolirile noastre se petrec în jurul propriului nostru centru energetic, în vâlvătaia unului întregitor al armonizării propriei respirații cu respirația luminii! Din clipa când ni sa dăruit conștiința individualității trăim nostalgia sfâșietoare a reunirii și topirii în conștiința unicului ce este, ce suntem în respirația divină! Chiar dacă doare uneori - sunt copleșită de recunoștiință pentru că iau parte la acest proiect de expansiune a luminii! Dacă se va termina vreodată călătoria eu nu voi știi - voi fi fost de mult topită în conștiința întregului!

Se spune, poate nu întâmplător, că oamenii-s pe măsura timpurilor! Mă consider un scrib al timpului meu ce ia temperatura adâncurilor ocultate! Ascult curenții care învolburează serenitatea timpului, murmurul apocaliptic al spațiului ce parcă nu ne mai încape și aștept o erupție grozavă care să acopere absențele! Și să reașeze fundația lumii! Recunosc și rezonanța seismelor - ale mele ca și ale timpului ce mă locuiește! În aceste vremuri grozave doar dimensiunea râsului ne mai salvează de la surpare! Mulțumesc Răzvan pentru răbdarea de-a privi prin filtrele mele zbaterea timpului meu, frângerile lui dureroase!

Da, fără îndoială, ”Din antiteze crește viața” dar se rotunjește dincolo de ele! Antitezele sunt doar suprafața vizibilă a aisbergului! Să le-mbrățișăm pătimaș detașându-ne de ele și să scormonim mai departe în miezul luminii, pentru a-i da și-a ne da strălucire! Doar am venit aici pentru a îndumnezeii materia! Și-a repune totul în ecuație divină!

”A iubi/ înseamnă a zbura tot mai sus/ însă riscul/ de a cădea în genune/ devine fertil/ în pântecul lui/ crește umbra// proiectând lumina/ în grota” - întrucât respirația noastră în această dimensiune se realizează sub amprenta dualității, cred că inerent suntem ”condamnați” la cunoașterea prin exacerbare a tuturor elementelor antagonice constitutive cu care reușim noi să relaționăm! Cu cât mai multe - cu atât mai bogată ne e viața! Asta la nivel de absorbție! Dar adevărata cunoaștere, la nivel de cristalizare, înseamnă alchimizarea celor două componente opozante și complementare, trecerea dincolo de ele, în taina unului, unde totu-i magie, lumină... Dacă ”pulsează nefericirea” în iubirea lui înseamnă că zborul inimii lui nu și-a desăvârșit înălțarea, cunoașterea lui a rămas legată de lut fără pulsația stelelor, alchimia interioară nedesăvârșită.... Dacă în ceea ce privește celelalte afecte putem vorbi de un procentaj mai mic sau mai mare de humă sacră în mixtura ce ne bea din fundul paharului, în ceea ce privește iubirea trebuie să activăm puternic latura demiurgică a omului! Pentru că în afara cunoașterii iubirii - experimentul nostru în această dimensiune nu este decât o ratare jalnică... Starea androginală armonică nu înseamnă starea ”în care se acutizează golul”! Doar întreruperea eflorescenței luminii din noi duce la vibrarea unor stări de conștiință în care percepem că ”timpul a devenit șchiop/ și de-abia mai merge/
împleticit”! Nu timpul e șchiop ci aspirația noastră, vlaga noastră puțină..... Când suntem modelați de forțe pe care ar trebui să le ținem sub ascultare.....Dar va veni un timp al coacerii în care ne vom lua în posesie identitatea celestă.... Fără tăgadă! Interesant poem - deși mi-aș dori un filtru cromatic înțelesurilor, Răzvan!

”Stăm în cercul destinului/ care se rotește cu viteză/ pe panta abruptă a vieții” - ca multe alte elemente ale dimensiunii pe care o locuim acum și acesta poate fi relativ! Pe tabla de șah a luminii, piesele se mută conform unei inteligențe superioare ale cărei resurse nu avem cum le evalua corect din acest unghi... Dar piesele au o libertate de mișcare variabilă, în funcție de rolul pe care îl joacă în punctul spațiului-timp amprentat acum! Unii ne rostogolim în cercul destinului încă în pupă, alții deformăm sau reformăm cercul cu zborurile noastre, uneori armonioase, alteori kamikaze! Oameni sub destin, alții controlând parțial și alții (extrem de puțini) deasupra destinului! Până una alta să bucurăm ”timpul ca un vector/ secționând viitorul/ umplut cu variabile aleatoare” - să-l bucurăm atât de tare cu prezența locuirii noastre totale în clipă încât spleenul, blazarea și plictisul să devină niște noțiuni fără conținut pentru noi, pentru că ne sabotează capacitatea de-a percepe și trăi miracolul! Trăiască variabilele aleatoare! Și bucuria!

Încântată că ți-a plăcut Teodor! Cât despre stufăriș, ce să zic, aparține mai mult personalității mele! Modului de-a interacționa cu universul! Privesc același lucru prin filtre diferite și pun oglinzi în cele mai inedite colțuri.... Dar mă străduiesc să limpezesc imaginea! Mulțumesc de apreciere!

”Este greu însă să mă joc cu sentimentele” - nu jocul maculează, doar spaima noastră de-a îmbrăca pelerina magică a inocenței, iluzia calpă că doar coborând sunetul în carne îi putem simți pulsațiile cosmice! Și chiar de ”iadul ne vizitează din ce în ce mai des” (oare cine îi deschide poarta de cetate a inimi:)), cine ne oprește să ne asumăm și să alchimizăm??? Avem toate ingredientele și reactivii cosmogonici, creuzetul suntem noi, deci... Înghițiți sau însăși balena universul îmbracă juruită culoare de noi hotărâtă!

” Cei care văd dincolo.. /dincolo de chip /dincolo de ochi” - inevitabil decojirea doare, fie proprie fie exterioară! Dar e un semn de trezie, de prezență! Sub pielea de zgură a efemerului pulsează frenetic și se doare încarcerat, infinitul! Ãsta e prețul (cinstit) al cunoașterii, al experimentării finitului întru îmbogățirea luminii ce suntem! Nu cred că ai” refuzat oferta divinității de a deveni o entitate pură”, cred că i-ai acceptat oferta de-a coborî pentru a îndumnezeii materia! Doar ”amnezia furibundă” îți malformează oleac percepția! Dar este ochiul făr de pleoapă care așează totul în portativul cosmic! Curgători ca ploaia să fim - dar și veseli ca ropotul ei pe geamul vieții!

Cu multă întârziere Ottilia - am ținut cont de sfatul tău și am mai limpezit! Poate și din dor năpraznic de Mel! Mulțumesc din inimă!

Dragă Maria - îți reiterez aceeași obsevație pe care ți-am făcut-o la poezia anterioară! Ai mare grijă la repetiții! Când nu este un leit-motiv, dacă ai un cuvânt repetat de două ori e mai mult decât suficient! Dar într-o poezie de nici douăzeci de versuri repetat de zece ori cuvântul "clipă" este mult prea mult! Simțirea-i curată, ca și dorința-ți, trebuie să muncești mai mult la formă, pentru ca cititul să fie o plăcere! Mai redu din "clipe" - folosește dicționarul de sinonime! Și la unele poți renunța - se subînțeleg din context! Cu drag, Gerra

"Nu știu ce ce aș mai spune" - vezi Maria că ai dublat "ce" -ul! Citește atent înainte de a posta! Corectează te rog! "Pluteam adesea în iubire,
Și o dăruiam în calde amintiri" - cred că dacă ai renunța la "și" -ul de la în ceputul versului, ar suna mult mai bine! "Era iubirea așternută,
Și o mare de iubire" - aici cred că ar trebui redus la un singur vers! Altfel nu prea are logică: iubirea și iubirea? Și fi atentă draga mea că în strofa a doua - de șapte versuri ai pomenit de patru ori cuvântul "iubire" - ceea ce e mult prea mult! Pentru a fi armonioasă, o poezie trebuie să aibă cât mai puține cuvinte în dubluri, mai ales în versuri apropiate! Poezia nu e numai idee și simțire - ci și formă! Iar pentru asta e nevoie de tehnică! Sudoare și șlefuire! Drag, Gerra

Draga mea - eu nu scriu poezie în vers clasic, deci nu pretind că știu prea multe despre gen! Dar chiar și pentru nepricepuți ca mine, e clar că tu nu prea respecți regulile stricte ale poeziei clasice! Încearcă să scri vers alb! Îți dă o libertate mai mare de expresie! O idee forță, câteva metafore (dacă se poate cât mai "originale" - "toate-s vechi și nouă toate") și liant de iubire și sinceritate a trăirilor - și ar putea ieși o poezie bună! Citește cât mai multă poezie - ca să vezi noile forme de arcuire a cuvintelor! Succes! Gerra