Anotimpul deghizat în reproș

O poveste despre infinit s-ar extinde înspre infinit, nu ar exista destulă substanță de întuneric și de lumină pentru a o acoperi, în ea se strecoară o femeie ce și-a vândut farmecul, grația, senzualitatea și nurii, din care bărbații clădesc mirări erotice, lărgindu-și în schimb intervalul vârstelor.
Umbra acoperă ființa ca o amnezie, ce împrăștie amintirile prin labirinturile realității, și opacizează lumile travestind decepțiile într-o fericire descătușată și desfășurată în somn.

despre infinit sunt scrutarile din lectura ta Razvan. O radiografie mai mult decat fidela a meridianelor textului meu, ba parca desface dimensiuni si mai ample aceste explicitari. Iti multumesc pentru gestul de a-mi destainui perceptia ta si ma bucur enorm ca m-ai intuit perfect.

”atârnă câte o poveste despre infinit/ și mi-e teamă/ mi-e teamă ca nu cumva să înving” - da, e adevărat că asta este a doua spaimă mare, după cea față de moarte, care mușcă adânc din noi, fie și la nivel inconștient! Omul manifestă o spaimă grozavă de-a asuma și însuma identitatea cosmică, infinitului! A asuma vine la pachet cu răspunderea actelor noastre! Pe cine am mai da vina când suntem urecheați că în loc să zburăm printre stele băltim într-o somnolență mocirloasă???

insine Maria, am recunoscut de atatea ori.Of, unde sunt butoanele alea de unde sa acordam oarecum ratiunea cu simtamintele. Tu se pare ca le-ai aflat demult, te invidiez, suntem invariabil patronati de spaime...planeta POESIA ce ne mai acorda azil