Maria Elena Chindea

Am urmat un workshop de trezire a inimii iluminate (Drunvalo M.) și eram încă sub influența meditațiilor de la el! Tu Răzvane parcă ești conectat la șevaletul ochiului meu interior! Ca un martor compasiv dar detașat urmărești furtunile dar și plutirea expansiunilor mele! Mărturisesc că îmi place să folosesc tehnica imaginii în imagine! Scanările tale, ca aproape întotdeauna, sunt exacte!
Cu prietenie, Maria

Cum spunea Terențius ”sunt om și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”, Răzvane! Spre deosebire de alții eu îmi asum ambivalențele pentru a putea înălța vibrația interioară! Nu refuz întunericul, îl accept și-i studiez textura pentru a putea trece dincolo de el prin alchimizare! Radarul tău funcționează perfect prin labirinturile mele! Mulțumesc pentru vibrație!

Într-un univers fascinant al informației în care ai posibilitatea să te cunoști și prin intermediul intelectului și al propriei experimentări al infinitului din tine - ar fi o prostie să-ți măsori perimetrul după șabloane vechi de secole, Răzvan! În acest context - nu rămâne decât să împingi pereții cunoașterii din ce în ce mai departe! Mulțumesc de scanările tale aplicate!

Bucuria, Răzvane, e o stare de grație, dincolo de efectul terapeutic este și o armă de apărare și de atac față de toate aspectele negative ale vieții! Bucuria este armura indestructibilă a luminii! Când te bucuri intri în rezonanță cu absolutul, cu infinitul, panorama vederilor și percepțiilor tale se expansionează și întreg universul se răstoarnă în tine având alte dimensiuni și valori! Precum orice aduci sub reflectoarele iubirii și-a luminii începe să strălucească! Onorată de scanările tale critice, Răzvan! Maria

Cum să mă supăr Raluca, din contră, mă bucură popasul tău în pagina mea!Vorbind la modul general observația ta cu aglomerarea de adjective este foarte justă! Și se datorește felului meu de a ”fotografia” realitatea: cu multe, foarte multe adjective. A scrie fără ar însemna să fiu falsă, aș scrie din pielea altuia și nu m-aș simți confortabil! Oricum am mai rărit din ele!:))) În această poezie am folosit „hambarele zilelor comune” în ideea de a le diferenția de zilele de sărbătoare în care celebrez existența! Deci servesc ideea mea! Nu sunt inutile! Iar ”setea mea albă”- chiar evidențiază setea de albul existenței, pentru că nu mi-e sete așa în general, de-a valma de orice! Deci iar nu este un zorzon inutil adjectivul acesta ci hașurează un tablou exact, Raluca! Dar în principiu - ai perfectă dreptate Raluca! La mine e în general o aglomerare de metafore, adjective, imagini - de parcă aș vrea să spun totul într-o singură poezie! Mă străduiesc să mai ameliorez!:))) Dar fără să malformez mesajele spirituale ale poeziilor mele! Mărturisesc și că sunt îndrăgostită de muzicalitatea unor arhaisme!
Mă bucură că ți-a plăcut imaginea de final! Maria

O adevărată ”critica (a) irațiunii pure” sub semnul implacabil al acelui ”timpul ne sună mereu cu taxă inversă”! Departe de a promova ”percepte infestate de blazare” scanările poetei prin tarele lumii au rolul unei asanări prin metode lirice! Pe baricada vieții, sub focul mitralieră al testelor ei atât de dure uneori, departe de ”irezistibilul crizei de soare”, aș zice chiar că însorește atingerile vieții precum un Midas spiritual! Este atât de elocventă ”muțenia” pe care o expectorează precum un virus ce ne ucide spre a naște iarăși în alți algoritmi!

Că este ”beție de cuvinte” este părerea dvs.! Nici măcar nu este un poem codat - simplu, este scanarea umanității care se prostituează (linia de centură) făcând aproape inutilă și răstignirea care ar trebui să ne ilumineze spiritul!Poate e un poem slab, atâta pot eu deocamdată, dar beție fără noimă în nici un caz! Vă mulțumesc pentru popas și aprecierea parțială.

”.Conținutul realității nu e cum ni se pare și îl putem descifra doar dacă ne punem substanța ființială în centrul ei” Da, nu prea e cum ni se pare, din cauza multelor noastre neacceptări, atât în planul intelectului cât și al afectelor! Și puținele decodări ale vieții ce ni se relevă - le respingem furibund! Altfel, perfecțiunea rotundă (spiralată) a manifestării face ca noțiunea de centru și de de periferie să se suprapună! Numai auto-orbirea îți poate induce conștiința că te afli într-un punct periferic (de unde manifestarea umbrei în tine)al manifestării! Suntem în interiorul duhului sacru care a schimbat codul luminii de la non-manifestare la manifestarea, parte egală întregului în clipa în care ne asumăm și însumăm identitatea! Faptul iluzoriu al rănirii de materie - provine din numeroasele negații ce le dăm voie să ne cianozeze chipul lumini! Ufff, de nu am mai uita că fagurele vieții nu se poate divide (indiferent de percepțiile noastre) - am știi că centrul ființei (ca și al luminii celeste manifestate) este oriunde! Câmpurile toroidale sunt demonstrația perfectă! Numai această idee de am accepta-o - întreaga percepție asupra ”realității” în divinitatea manifestării ei, s-ar modifica total! Da probabil că trebuie să ne luăm tainul de suferință, să mai străbatem ”altă lume supusă tenebrelor„! ”Universul e o lumină dintr-o umbră eternă” - dar și inversa este la fel de valabilă! Dureroase scanări în ființă, Răzvane! Maria

Lumina ce-și privește chipul în noi dilatând și comprimând dimensiunea ființei în funcție de conștientizarea fiecăruia, este esențială în toate manifestările! Și cum ce este în microcosmos este și în macrocosmos, secunda ne veșnicește respirația! Mulțumesc Răzvan pentru scanări!

Aveam o profesoară dragă care ne spunea:”am venit în această dimensiune ca să îndumnezeim materia!” Așa că n-aș sintetiza neapărat eforturile oamenilor de-ași pipăi conturul în ”inferior” și ”superior”! Experimentul eșuat al unui laborant este inferior? Este doar un experiment în căutarea particulei lui Dumnezeu! E raza de soare plecată să exploreze și să dăruiască inferioară că se disipează până se transformă în negația ei?! Întotdeauna, indiferent de evoluție, inevitabil va fi un ”ceva mai mult” sau ”mai altfel” ce va trebui îmbrățișat, asimilat, asumat.... Pentru că-n mișcarea toroidală energia alternează continuu exploziile cu imploziile, întru expansiunea perfectă! A conștiinței de sine! Orice experiment e benefic dacă ajută TREZIEI! Mulțumesc de scanare Răzvan

Ai perfectă dreptate Ottilia, ca de atâtea alte dăți de altfel! De ceva mai multișor timp mă confrunt cu ceva probleme care mi-au comprimat universul interior... Am scris puțin și rar.... Drept care atunci când scriu erupțiile sunt totale și anarhice... În privința licenței, cred că o avem cu toții Ottilia așa cum ne+a revelato Iisus acu vreo 2000 și ceva de anișori... Dar noi ne străduim furibund să ne renegăm identitatea celestă! Atât de mult spăimește lumina!....... O să încerc să fracturez această poemă, cândva sau acuma! Nu știu.... Mulțumesc pentru cuvântul înluminat......

"Îmi chem umbra" spui tu în filtru autoironic și în tușă blajină! Ca să identifici jocul unor energii atât de subtile în țesătura magică a creației trebuie să ai curajul coborârii în tine, până la esențe, chiar dincolo de materie! În ceea ce privește "realul" și "irealul" cred că definirea exactă a acestor termeni este imposibilă! Unde se situează exact cercetatul în raport cu cercetătorul? Și care este perimetrul cuprinderilor sale conștiente? Ce este "realul" în opoziție cu "irealul"? Cărei "existențe obiective" ne raportăm noi ca individ și ca specie? Ceea ce pot atinge eu în cunoașterea mea poate să aibă altă textură și perimetre față de a altuia - realul meu poate fi irealul altuia, noțiunile și esențele se întrepătrund! Jocul ființări îmbracă identități aleatorii, profanul și sacrul își schimbă pelerinele sub care prestează pe scena conștiinței divine manifestate! "Nu mai discut cu mine însumi/ de când alter-ego-ul/ mi-a spus că toate poeziile sunt ale lui"! Te rog nu repudia alter-egoul că apasă câteodată pe butoane, sau așa pare oglindit într-o anume dimensiune! Suprapunerile eu-rilor sunt inefabile și nedefinitorii... Sunt raza cu soarele-n burtă sau cel ce emite - nimeni n-ar ști să o spună mai presus de orice-ndoială...Savurează jocul valurilor predându-te lor pentru a fi și respia oceanul! Nu "filozofia supraviețuirii" să ne fie cârmă ci a asumării identității ce o palpăm sub arsura dorului de lumină! Fascinantă explorare a sinelui, Răzvan! Copleșitoare! Maria!

Recunosc că aceasta - aglomerarea excesivă de imagini, idei, metafore - este una din tarele care mi se impută de mulți pe bună dreptate, Răzvan! Cred că determinarea astrologică ar fi una din cauze! Dezghețurile de primăvară vin în avalanșe!:)) Ca de obicei scanările tale în esența mesajelor spirituale ale poemelor mele este de mare acuratețe! Încântată că ți-a trezit interesul țesătura metaforică a interogațiilor mele privind ființarea în această dimensiune!

E bine că ne mai cresc "noi picioare" fie chiar "de ceață" să ne-ndreptăm spre o altă identitate sau o altă abordare a realității! Faptul "clătinării" este ieșirea din nemișcare, orice pas cât de mic schimbă mozaicul lumii, fie exterioare fie interioare "și poartă spre lumea nouă"! Căutarea identității și implicit a sensului vieții prin filtrul social, politic sau sentimental se desfășoară între parametrii exacți:"firesc sau nefiresc"! Cehoviană scanare a contrariilor acestor vremuri, livada cu vișini ca simbol al neconvenționalului, lumea în crepuscul ce se contractă până la aneantizare pentru a expansiona o altă lume filtrată prin alt cod genezic! O întâlnire cu "mama clipelor nopții", o scufundare în bezna din noi ne poate releva lumina care-și recalibrează substanța și manifestările! Între dramă, comedie și absență - rămâne firescul și nefirescul demersurilor noastre, de forță, dincolo de durere și spaimă - rămâne schimbarea, ce nu poate fi decât pozitivă! Cu plăcere m-am "îngropat" în "dorul" de mine!

La fel de copleșitoare ca și poezia lui Valentin este și analiza făcută poeziei lui, nu numai sub raport tehnic ci și a palpărilor emoționale, a privirii din culisele spectacolului magic numit trăirea alegorică de pe poziția creatorului și a creatului concomitent!
Încă de când am citit primele poezii ale lui Valentin Irimia (acum niște ani) m-a frapat stilul original de scanare metaforică a lumii! Dincolo de maturitatea și grija așezării în cofrajul cuvintelor a interogărilor lui, tehnica folosită, de suprapunere și justapunere a imaginilor, m-a dus cu gândul la tehnica picturală a lui O. Ocampo! Imaginile microscopice (șlefuite minuțios) compun o imagine de ansamblu pe care o poți mai degrabă intui decât să-i trasezi clar conturul! Și cu toate astea e copleșitoare prin vibrația ei puternică! La o primă analiză ai putea concluziona că poezia lui V. Irimia e o poezie a tenebrelor. Dar te-ai înșela fundamental. Așa cum Tăcerea este matricea Sunetelor și Întunericul este matricea magică a Luminii! Comparația tablourilor poematice ale poetului cu tablourile lui Rembrandt mi se pare foarte sugestivă! Deși penelul lui surprinde foarte bine umbrele, ele au o lumină interioară și o căldură copleșitoare ce nu sunt vizibile la o atingere superficială! În poezia lui V. Irimia trebuie să te scufunzi ca într-o mare, nu ți se va ”desluși” ușor, pentru că poezia lui e vie, într-o continuă prefacere, dorul de atingere a esențelor e mistuitor… ”Chemarea nedeslușitului” este oglindirea în abisul interior, acolo unde te poți lăsa îmbrățișat fără spaime de uterul creației, umbrele nefăcând decât să potențeze lumina primordială care pulsează în noi… Nu-mi rămâne decât să mulțumesc atât poetului cât și celei care ne-a dat o posibilă ”traducere” a viziunilor și explorărilor lui în ceea ce numim ”misterul vieții”!

........și cum orice periferie este centru în conglomeratul întregului, pronumele personal de dincolo de ”eu” reprezintă doar o convenție străvezie ce acoperă parțial ignoranța noastră, neputința furibundă de-a accepta (doar) rază văzându-ne că suntem una cu sursa neexistând nicăieri în univers aparat chirurgical care să ne poată scinda. Acceptăm destul de ușor că poate reflectăm prea des umbra aleatorie (ceea ce nu face decât să potențeze esențele luminii ce suntem) inerentă unui sistem energetic în continuă mișcare, dar propria strălucire aproape niciodată... Poate pentru că acceptarea ne-ar împiedica să plecăm în fascinante aventuri identitare!:))) Mulțumesc Răzvane pentru scanarea prin metafora mea! Maria

Categoric măsurile prin care ne cântărim atingerile de viață s-au schimbat uluitor în ultimele decenii! Spaimele și insecuritățile ființei noastre nu! Chiar de îmbracă alte forme, straie, lumea prin păienjenișul căreia ne strigăm dreptul de-a fi unicitate - poate fi la fel de agresivă și distructivă precum jungla primordială! Iar ființa noastră la fel de casabilă! Asta dacă renunțăm la puterea demiurgică a ”mâinilor creatoare”! Trupului nostru spiritual îi sunt acut necesare palmele de lumină pentru ca omul să se salveze din ”cubul de sticlă” în care sufletul se atrofiază! Și câteodată din cioburi se pot construi adevărate opere de artă! Vie!

Nu cred Valentin că doar eu am băut ”apă din răsărituri”! Altfel n-am fi atâți participanți la aventura luminii de a se înlumii înainte de înstelare! Iar dincolo de dualitate, ce călău poate să mai existe? Doar de-o face creația vreo criză de masochism!:) Prin autodefinire ne expansionăm granițele!

Știm fără să știm (din moment ce o tot facem) cum se numără veșniciile! Dar suntem prinși în jocul ambiguu al uitării și-al autodefinirii! Mulțumesc pentru apreciere dle. T.Dume! Încântată că v-a atins!

”întotdeauna/ port între coperțile pleoapelor/ o literă norocoasă” - nu mă îndoiesc de afirmația ta. Cred că e una ascunsă a focului interior, cumva implozat! ”Tăgada” ce-ți ”îneacă-n oglinzi” timpul este dorul și spaima de-a te locui până la capăt, rotund! Am o sugestie: pentru a evita repetarea lui ”de de” din versul ”un prisos de departe”, ai putea înlocui cu ”din departe”! Ar sluji la fel de bine ideii, ba chiar ar potența-o!