Copiii n-ar trebui să audă cocoșii cântând

Eu, tu, la mijloc iubirea și la periferie lumea, esențele ni se pliază peste realitate în suprapuneri perfecte între scenarii aleatorii ; eu, tu și vorbele împrăștiate în jurul nostru, cu viața nevirusată de tenebre și genuni, înălțându-se ca doi albatroși prizonieri în ochiul furtunii ; eu, tu, aglutinați de lacrimi, cu frustrarea ce umple farfuriile, iar la marginea dintre eu și tu a apărut o crevasă, lărgindu-se într-un gol abisal.
Poemul orbitează în jurul entităților ființiale eu și tu.
Felicitări !

........și cum orice periferie este centru în conglomeratul întregului, pronumele personal de dincolo de ”eu” reprezintă doar o convenție străvezie ce acoperă parțial ignoranța noastră, neputința furibundă de-a accepta (doar) rază văzându-ne că suntem una cu sursa neexistând nicăieri în univers aparat chirurgical care să ne poată scinda. Acceptăm destul de ușor că poate reflectăm prea des umbra aleatorie (ceea ce nu face decât să potențeze esențele luminii ce suntem) inerentă unui sistem energetic în continuă mișcare, dar propria strălucire aproape niciodată... Poate pentru că acceptarea ne-ar împiedica să plecăm în fascinante aventuri identitare!:))) Mulțumesc Răzvane pentru scanarea prin metafora mea! Maria