Ioana Petcu

E o cameră cu doi pereți și jumătate, suspendată deasupra apei pe care spectatorii trec înot. Din off cineva fluieră o melodie cunoscută la vremea aceea. Pereții sunt arși, petece de tapet și citate

îmi îngheață mîinile ca o inimă se strînge pielea între riduri și pulsează sistolic azi nu am vreme să-mi așez capul în poala mamei mă- ngreunez sunt mai puțin liberă de la tălpi în sus răcoarea

Pe vremea războiului din Sodoma, pe când femeile se băteau între ele și bărbații gulivernizați mutilau fetițe. Cum să nu fi aflat de războiul acesta ! Regizorul (plictisit de sclifoseala umană):

Pregătire, cei doi se foiesc o vreme aranjându-și recuzita sumară. Ea nu mai fredonează nimic. El studiaza firida din peretele lângă care va sta ca acum trei ani și amintirile și le refuză iar.

Cadru: O cameră goală, poate fi un dormitor. Lumină din stînga. Băiatul intră după un minut. Șovăie, pleacă, se întoarce. : Mă cheamă Gogu. Nnn-n-umele meu este Gogu. G O G U. Am o mamă și un tată

Zori de zi. Râsete, râs pronunțat, râs grotesc. Un bec coboară din înalt. Nu este nici cameră de spital, nici râul Mississippi, se va vedea mai târziu că este o bibliotecă. În spatele

doi bărbați față în față își ating mîinile un fluture mare iese din gura unuia și se strecoară în gura celuilalt întîi piciorușele foarte subțiri și lungi apoi capul antenele care ating solul

1. Respiram ce spuneau ei, aer și-o dansatoare ardea în dimineața înnoptată. Mama moartă mă năștea sub portaluri maure de fiecare dată când prindea gustul lepidopterei-undă. 2. L-am întrebat pe

cu alexei ar fi fost foarte simplu (mama lui era vânzătoare într-un magazin verde și primea o eșarfă în piața centrală) amândoi ascultam ca puștoaicele rock el bea bere dimineața la prânz și seara eu

2004 am o fotografie de atunci pe bibliotecă eram slabă era făcută cu blitzul privirea mea obișnuită țeasta rasă cerul se strâmba mai aproape călătoream cu tramvaiul noaptea erau oameni cu

cum îi strigase numele ca o nebună când intrase în camera sa după ce se retrăsese croindu-și un motiv oarecare pentru a se putea sustrage de la reuniunea din familie din fața televizorului din salon

Va fi putând metafora să-și aibă originea într-un mecanism nervos dereglat? Și linia pictorului, contorsionată, n-ar putea să se datoreze unei erori sinaptice? Disonanța nu se poate asemăna cu o

Înainte de orice, teatrul este, ca artă, formă de comunicare. În anii ’60, Eugène Ionesco (1) vedea în acest domeniu două laturi contradictorii, cea reală și cea voit, necesar ireală, iar această

Stradă lungă. Poate fi chiar cea dintre maternitate și TNI sau un intrînd pe Calea Victoriei înspre Romană. Fără fond muzical. Aleargă un tînăr. Se pierde departe în capătul străzii. Alți doi tineri

Când lumea se termina, luam câțiva oameni cu sex nederminat și-i înscriam în cercuri. Îi roteam pe suprafețele line, ei se mișcau în acel spațiu care-și semăna sieși, se loveau ușor unii de alții

îmi păstrez creierul pentru cîini și renunț la ce rămîn nu ești n-am chip dar mă desfac între ceilalți și ei spun (aureolari, calzi, omogeni) ridică-te și mergi iar mă ridic și-aș vrea copiii pe

(Cîmp înghețat, noroi, cerul aproape galben, spre seară. Stăm în groapa comună, ordonați după criterii fizice. Nu-mi amintesc dacă-mi era frică. Dacă-mi era frică. În șoaptă: dacă-mi era frică. Ne-au